tu mă aștepți înfiorată atât timp cât mă încred
trăiri tulburi în ape zbuciumate verzi
înalte ca trunchiuri nevăzute, nerostite
vinișoarele din ochi și destinderile feței – ți le știu,
stânci purtate în piepturi marine, nisipoase
vârtejul îmi dezleagă brațele în întinderea albastră
unde toată sarea e din ochii tăi venită
și în loc de sânge ai apă de izvoare
regăsirea noastră stă încremenită pe uscat
un val de-o secundă, două, trei,
fapta se rezumă la alegeri incipiente,
la fel și destinul
cred că este o forță în fiecare vlăstar
nu-mi slăbește vederea
nu-mi slăbesc genunchii
tabloul mineral din față sunt eu
mișc lucrurile, le inspir și le expir
apele marine freamătă precum buzele mele
visând ieri, construiam cărarea
și din gânduri uscate desprindeam ramuri
și din ramuri, muguri și frunze
și din muguri, floare, rod
ceasul zâmbește
fragile amânări zidesc nopțile
în veghe cu gestică vie
stihul mecanic e adumbrit
prin porturi, văzduh și în vele
totuși, marea e calmă
îmi trec palma pe sub ceafă,
oftez ușurat – mă iubește încă.
Tavanul e tabloul pasiunii:
o clipă trece acum și renaște la primăvară
cerul e alb
straniu cum îmi arzi apa spiritului
trecând prin el, lăsând unde adânci
te scalzi și judeci nisipurile mișcătoare
sau malul pietros și fiordul din zare
uneori îmi uiți natura umană
și gravările ei în reflux de aramă
lasă-mă prelung în fruntea delicată
să mă înfrupt din iluzia cărnii
se-apropie echinocțiul de toamnă
briza va fi rece, vântul, ațos
apasă-te mai tare în gândul meu
unde stropi de stele curg avid pentru tine
chiar și când nu ești ori ai pierit în sine
când oamenii slăbeau de durerea minții
și timpul dădea înapoi
în pașii cei grei ai luminii pe gând
când mâna în năvală se frângea
pe pieptul cald respirând agitat
un alb palid brăzdat de februarie
când ne nășteam și zvâcneam și icneam
aducând cândul în azi și acum și mereu
lasă-te, inimă mare, în seama inimii mici
și lasă și minții un loc chiar aproape
să le fie în seamă, să le fie acolo, iubind
când crezi că este prima vedere,
de fapt, e o recunoaștere din veacuri
un panteon de mâini proprii
puse unele peste altele, acoperind privirea.
trăiri însă se nasc, de fiecare dată –
din trup în trup, din mantie purtată
murind un strigăt într-un câmp de flori,
se naște un cântec viu, în ochi aprinși
ținându-ne de mână
locuind pe clavicula ta,
cerul meu, bărbia ta
lacrima e ploaia
râsul e văpaia
răsărit de lume între palme,
o pasăre înălțată pe meleag de flacără
și ceva strigând din întuneric
tribut zilei fără tihnă;
între un ochi viu și unul mort
e crepusculul domol
așa cum tu închideai ochii și râdeai
când hrăneai păsările de pe râu,
așa mi-a zâmbit și mie omoplatul tău
o strângere la începutul timpului
rostogolită de-a pururea
irisul meu e un petic din rochia ta
și mai e ceva, dar îți spun altădată,
când mă cufund între palme, în răsărit de lume
a înflorit sângele pe câmp,
e un fior de demult
pielea se lasă îmblânzită
atâta zvârcolire a fost până acum
ești pregătită, însă
pe nori, tăișul aduce ploi
unde apa se întâlnește cu vântul
unde două furtuni
de gheață și de văpaie
se ating și se pierd
e iubirea care mă îneacă și mă arde
n-am să încetez să te iubesc
un fragment din destinul meu e în tine,
mereu a fost, mereu va fi
unde apa se întâlnește cu vântul
la margini de lume deschise-n sărut
ce dor primar, nu îl disting de sete
mașinile sunt mai lungi în bălțile opace,
fire din a doua piele se rup din piele
la tine, amintirile sunt albe de atâta folosire,
chipuri stâlcite în umbra unei nunți
și doi genunchi legănați sub palme,
mângâiați de nevăzătorul motan companion –
în noaptea aceea agitată, nervoasă, de eclipsă
să respirăm încă o dată aerul aceleiași încăperi
într-o astăzi mai longevivă decât viața
și decât visul tăios coborât în carne
mama himeră suflă,
înfiorând verdele sub spice,
înghesuind în vârful degetelor lungi
rânduri din visul ce-l inundă;
mâinile mele sunt încolăcirile
dintre amiezile noastre și destin,
mâini cu zvon de mâine și de tine;
nu mă deosebesc cu nimic,
căci pășind pe suprafața Domnului –
pe dealuri, mlaștini și creste,
mă simt dator să purced curat
iubirea palpită, dar tace,
crescând gentil în adormiri de trupuri,
sunt tot eu în emoții neștiute,
mă simt în vena de la gât,
lumină chioară și tu în ochiul meu.
Claudiu-Liviu Onișoară. Blog de Literatură, Pictură și Teatru 