Arhive categorie: Proză

Poezie, Proză

[Cronică] LXIII. Despre volumul meu de poezie, Mâna ta ca o pasăre – Ottilia Ardeleanu

Lasă un comentariu

Poate tu mă trăiești mai bine…

Cronică la: Mâna ta ca o pasăre de Claudiu-Liviu Onișoară

Metafizice, labirintice și originare, poeziile semnate de Claudiu-Liviu Onișoară și apărute în volumul Mâna ta ca o pasăre, în colecția Numele poetului, Editura Junimea, chiar la începutul acestui an, au primit deja un premiu valoros, și anume Premiul pentru debut al editurii menționate, la Festivalul-concurs „Conachi”, ediția a XIX-a, 2021.

Tânărul poet oscilează între universul interior și cel exterior ca într-o cursă rapidă într-un ferrari sau cu dragoni, în timp ce panta senectuții se unește cu rampa tinereții, fiindcă, susține acesta, „între dinții universului stă perla începutului”. Această conexiune între trecut și prezent este văzută de fapt ca un separator de lumi, dar nu în sensul despărțitor, dimpotrivă, în cel al apropierii, al amestecării până acolo încât între viață și moarte se creează o pojghiță ușor de înlăturat. Practic, autorul schițează o întrepătrundere a realului cu metafizicul.

Elementele care țin strâns realul de metafizic sunt lumina și întunericul. Lumina provine chiar de la un felinar, opaiț, fitil aprins, ori de la soare, desigur. Întunericul poate fi comparabil cu un bec ars. Tandemul pozitiv-negativ este reprezentat și prin alți termeni și nuanțe, spre exemplu: tăcere-zgomot, nădejde-deziluzie, soare-ploaie etc.

Poetul lasă lucrurile în voia sorții, mulțumindu-se să contemple și să fie luat prin surprindere, să nici nu fie curios de ce lumea este așa și nu altfel, încrezător fiind că „roșul e acolo unde nici nu se știe ce e roșul”.

Labirinturile se ivesc atunci când caută rosturi, sensuri, răspunsuri la întrebări, „prefer să fiu nevăzătorul care suferă de catharsis”, meditează poetul de amorul artei.

Poezia lui Claudiu-Liviu Onișoară întruchipează o metaforă vizuală, te ispitește să parcurgi o adevărată peliculă de film foarte sugestivă, așa cum ar fi clepsidra, adică „timpul firelor de praf” care „se scurge repede”, iar norii, „norii sunt vrăjmașii prafului, când plouă”, ori îmbătrânirea, cum „și timpul e vizibil iscoditor cu tâmplele tuturor”.

Labirint este și succesiunea de titluri și abordări, pornind de la un punct fierbinte cum ar fi iubirea „de vipie” și strecurând printre particulele poetice diverse atitudini, stări, revelări: o pasăre albă, un răsărit, o istorie „mai albă decât neaua”, briza mării, „cutremurul” ultimilor zori, „vinișoarele din ochi”, răzlețele sclipiri, „tânjirea dintre oameni”, „trandafiri sculptați” și câte altele care întregesc simțămintele autorului.

Existențial, poetului i se pare că trăiește o stare de evanescență, mizând pe firul scurt și subțire al vieții, altfel spus, trăiește „cum atârnă picurul pe geam”, dar cu toate că pare a fi suspendat în propriul eu, în mod paradoxal consideră că prin el însuși cugetă întreaga făptură, întregul univers.

Iubirea este pasiune, o a doua șansă de a-l trăi mai bine pe poetul-om, de poticniri în emoții tulburătoare, poate fi forma și grația unui iris singuratic, o lebădă blagiană sau pur și simplu poate fi un lanț de anagrame insinuante. Însă, mintea poetului transcende către fantastic atunci când iubirea devine o nălucă, vedenia iubitei care se scurge „în închisoarea coastelor mele”. Iubirea se confundă cu strigătul libertății. Până la urmă, iubirea este o plămădire, rodul imaginației, un vis luminos care inundă întreaga ființă, locul „unde stropi de stele curg avid pentru tine”, este „un petic din rochia ta”!

Laitmotivul apei este unul care abundă în poezia lui Claudiu-Liviu Onișoară, fenomen care imprimă fluiditate, alunecare, trimitere biblică și o legătură puternică și stabilă cu marea. Cu toate acestea, invocarea mării în destule poezii presupune și alternanțe, oscilări, indecizii, schimbări bruște precum valurile și intensitatea acestora. De aceea, în poezia acestui tânăr autor, se întâlnesc față în față tristețea și bucuria, încătușarea și descătușarea, soare și nori, acum și atunci, sunt eu-sunt altul, apa fiind de-a dreptul mărturie a sentimentelor poetului. Se simte originar în împărăția apelor, un stăpân al acestora: „Sunt amorf, lichid,/ o licoare ce-ți sapă în pântece,/…asta sunt: privire lichidă”. Până și creația este comparată cu un pârâu care curge din „crăpătura palmei”!

Poetul știe că e nemuritor prin cuvântul dăruit lumii, astfel, mărturisește despre felul de a fi: „eu sunt nemuritor prin lungimea picioarelor,/ prin sudoarea palmelor,/ prin întinderea brazdelor,/ prin câmpul roadelor vii,/ chiar dacă mai amare”.

Qed!

Ottilia Ardeleanu,

Năvodari, 24 mai 2022

Proză

[Recenzie] Mila (de Mariana Cornea)

3 comentarii

Mariana Cornea mi-a făcut o imensă bucurie oferindu-mi acest roman excepțional, pe care mi l-am dorit din prima clipă în care am auzit de el. De când i-am citit titlul, care pentru mine are o dublă semnificație în propria imaginație, respectiv de femeie frumoasă, diafană, sexy și de corespondent sinonim al compasiunii, am simțit cum tresar. Nu mică mi-a fost uimirea când, lecturând cu nesaț, am descoperit și alte simboluri, ba chiar nenumărate – nume, locuri, descrieri – cu însemnătate aparte.

Mila

Romanul se deschide prin cursivitatea unui râu de conștiință care se varsă în conștiința cititorului, năucindu-l și introducându-l într-o lume descrisă de un realism care taie dincolo de frumoasele abstracțiuni. Este o proză construită cu o tehnică dulce, aproape lirică, dar care vădește și prefigurează o lume barbară, realistă până în străfunduri. Dincolo de toate acestea, există un dualism, o dihotomie care nu doar împarte, ci și încheagă, mai ales când ne referim la personajul Mila, „jumătatechip-jumătatepiatră și metal”. De altfel, văduvită de orice bucurie, aceasta încearcă să scape apelând la o nouă identitate, o nouă viață, care are, la rândul ei, proaspetele sale vicisitudini.

Planurile se întrepătrund, asemenea acțiunii și asemenea balansului între trăiri și semnificații. Mila este un pion în mâinile destinului, o femeie supusă încercărilor, neavând altă armă decât propria forță interioară, așa cum femeia în decursul istoriei nu s-a putut apăra, de multe ori, altfel decât prin propria conștiință, putință psihică, prin propriul suflet… când nici moartea nu mai este definitivă în fața durerii. Neavând altă cale, singurul refugiu era îndurarea greului până la dezumanizare; și, crezând că e dezumanizată, mai îndura puțin, până ce inima îi pulsa iarăși. Și tot așa, un cerc vicios din care femeia rămânea femeie, iar bărbatul, dacă nu era deja, devenea bărbat sau monstru.

Bărbat fiind, nu pot decât iubi Femeia…

Am auzit că mersul de unul singur pe drumul fricii e un privilegiu, carnea înșurubată în templul eliberării, demonii și îngerii, unii harnici, alții întinși doar să creeze impresia de spațiu, spun șarpelui să ducă otrava, dulce otravă a tainelor mele!

Mila – de Mariana Cornea

Proză

[Recenzie] Jocul de-a v-ați ascunselea (de Em Madara)

6 comentarii

Primul lucru pe care doresc să îl spun vizează aura de mister care a învăluit tot ce ține de această apariție în literatura noastră, iar apariția aduce, așa cum veți citi în continuare, un aer nemaipomenit de proaspăt și de autentic. Debutul este, în termenii cei mai simpli, fantastic. Iar unda de mister de care pomeneam anterior s-a reliefat atât în jurul autoarei, cât și al creației sale, un roman de 300 pagini – construit pe trei „etaje”. Această construcție arată un condei lipit de degete talentate, decurgând și ele dintr-un spirit profund și cu un potențial arzător, care a erupt, iată, între paginile cuprinzătoare ale romanului.

Întâlnim, pe măsură ce firul acțiunii se desprinde din ghem, mai multe cupluri sau idei și acțiuni de cuplu, deși cel mai corect ar fi să spun că dăm chiar buzna peste viața câtorva perechi. Și menționez aceasta pentru că amănuntele sunt atât de vii și de sincere, încât cititorul are impresia că se găsește de față în momente intime, în emoții vii și în gânduri năucitor de oneste ale personajelor. Iei parte la acțiune și nu poți rămâne detașat, pentru că jocul te prinde, te acaparează, iar personajele sunt la fel de vii pe cât ești și tu, cititorul. Este o carte care trăiește. Este o carte cu nerv, cu intrigă, cu paliere care se întrepătrund, îți fac rotițele minții să se învârtă și să compună, să recompună tot ce citesc. Dar nimic nu-i ce pare a fi în destule ocazii, iar acțiunea trebuie parcursă atent, pentru propriul deliciu. Fiindcă, fie vorba între noi, cartea are substanță, are coloratură și profunzimi care prind noi cote cu cât paginile sunt mișcate una după alta.

coperta-finala

Ada (narator-personaj) și Anton, Jo-Jo și Șerban – perechi atât de diferite: Ada se străduiește din răsputeri să înfrângă rutina ucigătoare, monotonă, renunțările, pe când Jo-Jo are o viață plină, alertă, prietene apropiate, pasiuni mistuitoare. Anton și Șerban par și ei, la prima vedere, tipologii diferite, însă interesantă de menționat este perspectiva vârstelor lor; astfel, este o comparație și o paradigmă a vârstelor, a putințelor și neputințelor din etape ale vieții. Iar jocul! Jocul de-a v-ați ascunselea este chiar viața, Viața însăși, în care de atâtea ori ne cufundăm în măști, opreliști, ascunzișuri – asta până când totul devine real, izbitor de real, și trebuie, volens-nolens, să revii la suprafață, să te aduni și s-o trăiești.

Fascinante mi s-au părut și detaliile largi ale interacțiunii dintre personaje. Îți taie răsuflarea. Și asta pentru că nu descrierile sunt deosebit de amănunțite, ci interacțiunile, narațiunea. Iar asta face din lumea cărții un teritoriu realist, palpabil și convingător, și, desigur, scăpărând umorul, care nu lipsește:

„Șerban se întoarce spre ea și o surprinde ca pe o pisică în poziție de apărare și de fugă în același timp. Zâmbetul i se lățește parcă în tot corpul, într-o plecăciune prin care o invită să intre. Așază rucsacul lui Jo-Jo lângă cuier și aruncă cheile pe polița de după ușă. Fără să mai spună nimic, o lasă să intre când se va simți pregătită… sau când se plictisește să stea pe post de opritor de ușă. Două lucruri știe Șerban despre sălbăticiunile de orice fel, dacă vrei ca ele să n-o ia la fugă: 1. să le lași să vină ele la tine; 2. fără mișcări bruște!”

Vă invit cu drag în universul autoarei Em Madara, în universul romanului Jocul de-a v-ați ascunselea, pe care îl recomand cu căldură. Este o carte care, așa cum spuneam, trăiește. Este vie. O carte inteligentă, care se transpune în cititor, și cititorul în ea; o ambivalență fructuoasă – pentru că și acțiunea romanului interacționează cu cel care o parcurge.

Pentru mai multe detalii, accesați linkul de mai jos:

https://joculdeavatiascunselea.com/

Cartea poate fi comandată aici:

https://www.editurauniversitara.ro/carte/jocul/jocul_de_a_v_ati_ascunselea/11885?fbclid=IwAR2evc2npl7RGe0LtMQM7RHTy82VESVWZjMbHF6CVwcHOVn-jVlDvXFo2dQ

 

Proză

Romanul meu de debut, „Pădurea”

26 comentarii

Pentru a cumpăra romanul, vă rog trimiteți mesaj aici:

Mulțumesc mult! 🙂

https://onisoaraclaudiuliviu.wordpress.com/contact/

Romanul: beletristică, ficțiune. Personajul principal, procuror; două enigme, una de natură personală și alta, de natură colectivă; iubirea e factorul aparent subsidiar, dar care joacă, de fapt, rolul cel mai important în tot vălmășagul social-distopic. Nu lipsesc, desigur, situațiile de roman absurd, prezentate însă cu rigori realiste.

Preț: 25 lei.

Coperta Roman

„Pădurea este un termen căruia fiecare îi va stabili sensul în funcție de cele prezentate. Libertatea creionării lui este unul din mecanismele fundamentale pe care le-am gândit în conceperea romanului. Este o metaforă? O nouă lume, un nou pământ? Și cum poate fi integrat înțelegerii actuale? Ei bine, aceasta este o sarcină deja independentă de literele pe care le-am imprimat pe hârtie. Cu alte cuvinte, consider că o lucrare trebuie să lase acel spațiu pe care cititorul să îl umple potrivit imaginației sale și, umplându-l, să-l aducă mai aproape de filosofia, înțelegerea și emoțiile sale, chiar dacă la bază este un sânge cerneluit scurs din ființa autorului, și anume, esență de autor” (din Cuvântul autorului).

 

„Lui Heinrich îi reveniră iarăși în minte flăcările care îi arseseră brațele și lăsaseră cicatrici. Neputința lui, durerea, focul. Se năpusti pe ușa deschisă a blocului, supravegheată neglijent de un subofițer slab, palid. Dădu năvală pe scări și în ciuda faptului că urca și tot urca, sentimentul picajului îl însoțea.
Nu știa dacă ajunsese prea târziu, nu-și mai dădea seama nici dacă gâfâiala îl făcea să răsufle și să ia guri mari de aer, pentru că ieșise și el pe acoperiș, în ploaia neagră. Îi putea vedea doar liniile spatelui și apa curgând de jur împrejur sub forma unei cupole” (fragment).

Poezie, Proză

[Poezie – Proză] Ochii tăi pierduți

14 comentarii

Astăzi, trecând pe sub arcada grea, din piatră dură, aspră și prăfuită, crăpată într-un fulger, am crezut preț de o clipă că te zăresc. Mi-am sprijinit mâna de coloana viguroasă, spartă și ea de jur împrejur – dulce și sadică ironie – și am așteptat nedeșteptarea. Căci îngrozitor de scurtă a fost clipa aceea, a revederii tale nălucitoare, mai chinuitoare decât clipele de cuțit în care-mi ești departe, ascunsă vederii. Ți-am văzut glezna atât de firavă călcând pământul tare și albeața gâtului, pe tine, întorcându-ți privirea. Buclele îți străluceau în baia de soare, șerpuind pe umeri și pe omoplați, sânii mici, ascunși în rochia strânsă pe corp…

Privirea ta m-a năruit,

din ochi adânci, căprii, atât de-adânci,

curgând răceala miezului de toamnă.

Luntre după luntre, purcedere firească,

plecând spre tine, cu inimi în desagă, 

cad la fund, zdrobite, gravură pitorească.

Ochii tăi, înlăcrimați a despărțire

mi-au sfâșiat puțina, scursa viață,

deși știu că n-ai fost tu, nu m-ai zărit nicicum,

am fost doar un moment în ceață.

Am clipit și nu mai era nimeni dincolo de arcadă. Fără doar și poate mi s-a părut. Nu te-am văzut azi. Nu erai tu… nu aveai cum să fii tu.

b91a787a03b05d1158ddd88da58e817a--dubrovnik-croatia-white-photography

Proză

Ion și Doina Aldea-Teodorovici

4 comentarii

S-au scurs 25 de ani de la trecerea în neființă a celor doi mari artiști și slujitori ai neamului, Ion și Doina Aldea-Teodorovici. În noaptea de 29 spre 30 octombrie 1992, cei doi și-au găsit sfârșitul într-un tragic accident rutier, accident suspect în contextul în care au fost printre fruntaşii mişcării de eliberare naţională a românilor din Basarabia, militând pentru revenirea la limba română şi la grafia latină.

Apostoli ai neamului românesc, voci inconfundabile, soții Aldea-Teodorovici vor rămâne mereu o flacără a românismului, atât cât va mai pâlpâi aceasta și de-o parte și de alta a Prutului. Trecerea lor în lumină nu a înăbușit dragostea de țară, ci prin amintirea lor vie, ea dăinuie și mai fierbinte în noi, românii, prin sângele clocotitor al mesajului lor: Reunirea, făurirea unui stat cu adevărat însemnat, un stat care să se bucure de dreptatea istoriei și de binecuvântarea lui Dumnezeu.

Să le cinstim amintirea ascultându-le măcar una dintre piese și înălțând o rugăciune pentru sufletele lor atât de chinuite… zbuciumate de neîmplinirea idealurilor naționale și de dragostea curmată timpuriu de moarte, de dragostea pentru viață și pentru țară.

Proză

[Nuvelă] Femeia, filosoful și sălbaticul

6 comentarii

(fragment)

-Vă pot ajuta eu să găsiți ieșirea din labirint, la cât am colindat ținuturile astea, le cunosc ca-n palmă.

Tânărul fu cel care o scrută pe ea acum, remarcându-i pentru prima dată ochii verzi, figura jucăușă și copilăroasă, pielea albă și fină și buclele castanii ca spicul răscopt.

-Iată că femeia este în măsură să arate calea bărbatului, hm, spuse el cu un zâmbet, credeam că ar fi trebuit să fie invers, după toate normele!

-Este în măsură, chiar îndrituită să o facă, domnule! Eu cred că oricine, fie el bărbat sau femeie, poate arăta calea rătăcitului, dacă Dumnezeu îi dă taman rostul acesta.

-Interesante îți sunt filosofia și credincioșia, recunosc. Și țin să spun că nu cred în ce am spus mai devreme. A fost doar o mică și nevinovată provocare la discuție.

-Am crescut la mănăstire, adăugă ea încruntată și fascinată în același timp de dezbaterea lor. E firesc să fiu credincioasă și… filosofia vieții mele să se bazeze pe asta.

 

Schița de mai jos este de asemenea făcută de subsemnatul.

22264501_1998073313802975_1173103327_n

Proză

[Eseu] Supraomul

4 comentarii

Nu am de gând să fac trimiteri la concepția lui Friedrich Nietzsche în ceea ce privește supraomul, întrucât viziunea mea este fundamental diferită; rămâne de stabilit între ce marje. Nu intenționez nici să mă refer la alte conjecturi și idei ce au umplut golurile acestei noțiuni și continuă să o facă. Sper însă ca rândurile mele să cuantifice pictura propriei viziuni ca inechivocă, inteligibilă, cel puțin în punctele de interes pe care doresc să le ating.

Vădita abundență de opinii, de teorii și judecăți în legătură cu subiectul în discuție este ușor explicabilă: de secole bune, căutarea și conturarea unui șablon pentru emanciparea din om în supraom este tot mai accentuată; omul, în liniile ce îl definesc și etosul se vor a fi reconfigurate. Ascensiunea aceasta, cel puțin ideatică, ca militantism progresist, este întrucâtva firească luând în considerare evoluțiile din toate domeniile și ramurile ce se înrâuresc, în fața cărora potențialul nostru începe să pară depășit.

Există căutări vane și căutări ce se fructifică dincolo de așteptări. Nu știu dacă, la capătul acestei expediții social-filosofice se va desprinde un contur satisfăcător ori, din contră, dacă rezultatul va exista într-o măsură sau alta. Analizând delimitativ societatea noastră, e lesne de observat că există un număr mare de categorisiri ce-i pot fi aplicate. Și atunci, de unde ar trebui să purcedem pentru a contura acest concept? Nu ar trebui oare să existe, înainte de toate, o definiție a supraomului, pentru a înțelege năzuința emancipării? Răspunsul nu poate fi decât afirmativ, întrucât metamorfozarea unui concept abstract într-unul și mai vag și căutarea unor necunoscute îmbucurătoare poate avea, în fapt, consecințe antinomice. Spre pildă, putem porni într-o direcție aparent novatoare, dar în esență tradițional-arhetipală. Aici intervine, desigur, o altă problemă reală: în ce măsură putem considera desuet factorul tradițional? Înaintând cu raționamentul, ne putem întreba la fel de just dacă progresismul exclude sau nu, automat, ceea ce societatea consideră instituții consacrate și obiceiuri. În mod firesc, acestea din urmă apar și dispar, se remodelează, se adaptează. Există și varianta întoarcerii la origini sau la tipologia generațiilor trecute, care este o tendință frecvent întâlnită chiar și astăzi.

Conținutul conceptului de supraom nu ar putea fi ilustrat decât exemplificativ, nu și limitativ, întrucât gradul său de abstractizare este ridicat; mai mult, simpla lui analiză poate duce la interpretări subiective, particularizate. Supraomul, în termenii cei mai simpli, poate fi descris ca o versiune îmbunătățită a omului actual, un soi de homo sapiens sapiens sapiens. Aici trebuie însă să întrerup firul gândirii și să aduc în discuție departajarea pe care o făcea Nietzsche: în viziunea lui, omul și supraomul se răgăseau și se regăsesc simultan în cadrul social-istoric, proporțiile dintre aceștia variind; de pildă, considera civilizațiile greacă și romană ca fiind dominate de morala supraomului. Lucrul pe care doream să îl punctez amintind acest fapt este acela că viziunea mea ar putea fi lesne înțeleasă ca fiind pesimistă. Din punctul meu de vedere, supraomul este ”cantitate neglijabilă” în prezent, dacă ar fi să urmez propria-mi analiză. Aș putea considera, simplificând lucrurile până la inexistență, că această formă evoluată nici măcar nu… există. Considerentul ar fi după cum urmează: supraomul nu învârte lumea și lumea nu se învârte după supraom. El este prototipul singuraticului aflat într-un con de umbră care se ridică peste mișmașurile și mașinațiunile de esență slabă ale celorlalți. Nu este interesat să domine, nu este stăpânit de dorințe fierbinți și de chinuitoarea boală a tiranului.

Supraomul, după părerea mea, este un ascet; dar unul atașat de lume. Un om pentru care vâlvătaia patimilor nu e nici măcar mocnită; un om avid de cunoaștere, un om analitic, însă plin de emoție pură, neștearsă. Nimeni nu iubește omul și nu dăruiește lumii mai mult decât el.

Și atunci, vă întreb: există supraoameni? Sau este o altă himeră menită să ne anime puțin mândria nejustificată, de semizei?

Dacă însă modelul de supraom gândit de mine este credibil, măcar în mici, infime proporții, atunci poate există o șansă de evoluție. Ceea ce pot însă afirma cu certitudine este că o societate de supraomeni nu poate și nu va exista nicicând. Nici măcar să impună morala lor maselor, în calitate de coordonatori de suflete. Iar dacă va fi, deja evoluția ne va fi pătruns dincolo de oase: nu vom mai fi simpli oameni.

Proză

[Nuvelă] Dragoste cu sânge. Răzbunare cu flori

Lasă un comentariu

Dragoste cu sânge. Răzbunare cu flori

Fragment (această scriere nu a fost publicată încă)

(…)

În acea noapte, Vera cântă mai frumos decât oricând. Tragicul cântec de lebădă mângâie eterul, mângâie pe cei care ascultau și dansau piept în piept, mângâie privirea întristată a lui Dimitri Piotr Baratînski.

Când încheie, Vera păși grăbită spre ieșire. Veronica Pamfile și soțul ei, cunoștințe ale sale, au plecat alături de ea, ca să nu se ducă singură spre casă.

Dimitri nu se putu stăpâni și o prinse din urmă; o apucă de braț și stărui să îi vorbească. Soții Pamfile îi priviră îngrijorați, dar Vera le făcu semn să o ia înainte, că totul e în regulă.

            -Da, Dimitri.

Rusul scoase din nou trandafirul de la piept. Avea petalele la fel de proaspete și de strălucitoare.

rose

            -Te rog.

            -Nu! se opuse Vera cu tărie.

            -Ce s-a întâmplat? Măcar asta spune-mi.

            -Nu știu ce joc al sorții ne-a adus împreună, dar nu mă pot răzbuna pe tine.

            -Atunci iubește-mă! făcu el disperat.

Vera îi privi chipul cu trăsături aspre, ochii gravi, îi simți răsuflarea precipitată și sinceritatea. Oricare ar fi fost alegerea ei, urma să o regrete și să o îndurereze.

            -Dacă ar fi existat dreptate, tu nici n-ai fi fost aici și nu ne-am fi cunoscut. Îmi pare rău, dar iubesc mai mult țara asta.

            -Nu… Vera! VERA!

Vera a murit în acea noapte lovită de o mașină în plină stradă. Încercând să scape de urmăritorul ei sufletește distrus, femeia s-a aruncat în brațele morții. Nu că i-ar fi păsat, a murit râzând în hohote. Întinsă pe jos și lovită zdravăn, ea ar fi putut totuși supraviețui până soseau ajutoarele, însă a ales să renunțe la bătălia cu moartea.

Dimitri venise lângă ea, livid, strigase cu putere după ajutor. Lumea se adunase de jur împrejur, blocând traficul oricum redus la acea oră.

            -Doamne, Vera, rămâi cu mine, te rog! Nu renunța, nu mă părăsi! Te iubesc, Doamne, doar eu știu cât te iubesc!

            -Ha-ha! Mă duc acolo unde… acolo unde… voi fi liberă!

            -Scumpa mea, dra…

            -Șșș! făcu ea domol, ducând un deget peste buzele lui, pe care i le mânji cu sânge.

Apoi, privind într-o direcție unde nu se găsea nimeni, Vera mai adăugă cu un zâmbet larg:

            -Deci aici erau pumnul meu de pământ și… pietricelele pe care vi le-am cerut… ați întârziat atât de mult, frații mei!

            -Poftim? Nu-nu înțeleg…

Vera, cu privirea pierdută și cu un ultim hohot de râs, s-a stins din viață la 21:45. La ora 21:46 și 30 secunde au sosit și ajutoarele.

Nu s-a mai știut nimic apoi de Dimitri Piotr Baratînski. Dispărut a fost de pe fața pământului ori cel puțin din localul unde își băuse cu înghițituri mici, seară de seară, paharul cu votcă.

(…)

 

Proză

Scriitorul și opera sa

5 comentarii

Scriitorul e pus în lumină sau în umbră nu doar prin calitatea operei sale, ci și prin viața sa, firea sa, faptele sale. Desigur, ar fi admirabil ca acesta să fie nu doar un bun mânuitor al condeiului și creatorul unei vaste, elaborate și importante opere, ci și un om aflat de partea cea bună a baricadei; de ce nu, în fiece situație conflictuală.

Nu pot să nu remarc relativismul unei asemenea abordări: nu doar că am ajunge să ostracizăm lucrări de o valoare inestimabilă care nu au de-a face cu niciun sâmbure de propagandă, de manipulare sau de ridicare în slăvi, dar am uita să facem o disociere între scriitor și opera sa. Din punctul meu de vedere, departajarea trebuie să fie obligatorie – acolo unde este cazul. Multe lucrări au fost și sunt puse premeditat în umbră din cauza unei așa-zise apartenențe a scriitorului la un anumit regim/o anumită ideologie. Atât timp cât acea afinitate nu se întrevede și în conținutul scrierii, pericolul nu există. Fiecare om are înclinațiile sale și o creație independentă de acele înclinații ar trebui apreciată strict textual, fără o extindere vană la persoana autorului și la viața sa.

În prezent, opere însemnate pentru patrimoniul cultural al țării sau chiar al lumii sunt deliberat mânjite cu noroi, eventual de simple zvonuri în legătură cu creatorul sau creatoarea acestora. ”Nu voi citi acea carte, a avut sifilis ăla care a scris-o.” ; ”Nu citesc așa ceva, tipul care a scris-o era un oportunist, s-a dat cu comuniștii/legionarii etc”. Nimic mai trist. Persoana în cauză poate ar fi îndreptățit să fie judecată pentru o lașitate de felul acela, pentru oportunism și alegeri fundamental greșite, deși chiar și așa ar trebui să se bucure de prezumția de nevinovăție, dar opera autonomă față de creatorul ei, ce vină are? Ea e precum un organism viu care inspiră prin filele sale sau prin ecranul calculatorului și care s-a rupt de degetele născătorului ei.

Să luăm aminte la faptul că Dumnezeu ne-a acordat o imensă libertate; și scriitorul de bună-credință dorește ca opera sa să aibă asemenea autonomie. Pe scurt, să apreciem creația scriitoricească și de orice altă natură pentru conținutul și substanța ei și, separat, pe autorul său, pentru ce a fost, este și va fi. Și mai pe scurt: un nenorocit poate avea scrieri nespus de valoroase.

Chapter one