pe scurt, căci totul e scurt acum
buzele ți se închid ca o colivie
depănarea clipelor, într-o mină de sare
lung e postul nerostirii mele
în noaptea mișcătoare cu trup osândit
de lumină, de vise frugale și reci
gurile mușcătoare, uscate ale pământului
adună rămășițele noastre de zi
încerc să ne salvez viitorul din tâmple
mă prind, atunci, de mintea ta fără sfârșit
în colțurile ei, festin de lumină, libertate
straniu cum îmi arzi apa spiritului
trecând prin el, lăsând unde adânci
te scalzi și judeci nisipurile mișcătoare
sau malul pietros și fiordul din zare
uneori îmi uiți natura umană
și gravările ei în reflux de aramă
lasă-mă prelung în fruntea delicată
să mă înfrupt din iluzia cărnii
se-apropie echinocțiul de toamnă
briza va fi rece, vântul, ațos
apasă-te mai tare în gândul meu
unde stropi de stele curg avid pentru tine
chiar și când nu ești ori ai pierit în sine
când crezi că este prima vedere,
de fapt, e o recunoaștere din veacuri
un panteon de mâini proprii
puse unele peste altele, acoperind privirea.
trăiri însă se nasc, de fiecare dată –
din trup în trup, din mantie purtată
murind un strigăt într-un câmp de flori,
se naște un cântec viu, în ochi aprinși
ținându-ne de mână
locuind pe clavicula ta,
cerul meu, bărbia ta
lacrima e ploaia
râsul e văpaia
ce dor primar, nu îl disting de sete
mașinile sunt mai lungi în bălțile opace,
fire din a doua piele se rup din piele
la tine, amintirile sunt albe de atâta folosire,
chipuri stâlcite în umbra unei nunți
și doi genunchi legănați sub palme,
mângâiați de nevăzătorul motan companion –
în noaptea aceea agitată, nervoasă, de eclipsă
să respirăm încă o dată aerul aceleiași încăperi
într-o astăzi mai longevivă decât viața
și decât visul tăios coborât în carne
Clădește lumea, acum e încremenită
scurge suflet din artere pe pântecul zidurilor,
cum cerul își varsă seninul, întunericul și stelele
sunt obiectul iubirii lor,
rodul imaginației lor –
când s-au sărutat, au fost alți oameni
sângerii culori s-au desfăcut
zbuciumul mării e în ochii mei,
și când timpul va trece, vor domni și ei
m-am născut dintr-o mamă balerină
care și-a ucis visul
și un tată inginer
turnând blândețe în cupe de metal
din crăpătura palmei curge un pârâu
însetate munci vin să se adape
și în roua frunții se oglindește un destin:
celuloză și fibre pătate de cerneala venelor,
palma ta în palma mea
și un zâmbet senin, a adiere –
miros de hârtie tipărită
cotrobăi de zile întregi.
acea măsură a păcii dinăuntru
e parcă pusă pe-un șurub
nu nevoia de tine mă îndeamnă,
căci așa tremur când mă gândesc
la un suflet între două brațe de carne
dacă știi că te-am uitat, omoară gândul ce mă are
eu nu mă satur de tine, femeie-scumpă-ce-arzi;
între două împliniri, a ta e veșnic prima
scârțâie crengi uscate și două monede
se clatină pe ochii veacului trecut,
prelins între suspine și dureri și foame
trupul meu e nepurtat de aripi,
e purtat de cețuri –
coama dealului, creasta stearpă
și valul generos de brumă;
am picuri transparenți pe chipul mânios
și simt fiori atât de reci –
albe furnicături de tăiș în nervi
cronică: război pierdut între amnezie și dispreț.
Nu, trecutul nu e doar trecut
toate trec. se duc și promisiuni,
frunze uscate a deșertăciune
mi-ai zis că orice-ar fi,
vei fi prezentă când voi izbândi.
ți-am căutat privirea nebunește;
în locul ei, nimic
mai sterp decât un praf de oase
singur ca o rană în pământ;
deschis ca un fruct roșu, am sângerat
o așa durere surdă, că am zâmbit
plecat pe spate, doar Dumnezeu m-a prins.
și-a fost destul
a fost prea mult
fericit acum
nimic mai simplu decât să scoți apă
din fântână
și să stingi buzele arse și sângerânde –
redeșteptare.
la fel de simplu mi-ar fi să te urăsc,
să scot icrele răului dintr-un puț părăginit
și să le las să crească
în apa dintre noi.
armă cu două tăișuri,
o arunc cât o zbatere în asfințit.
Claudiu-Liviu Onișoară. Blog de Literatură, Pictură și Teatru 