când oamenii slăbeau de durerea minții

și timpul dădea înapoi

în pașii cei grei ai luminii pe gând

când mâna în năvală se frângea

pe pieptul cald respirând agitat

un alb palid brăzdat de februarie

când ne nășteam și zvâcneam și icneam

aducând cândul în azi și acum și mereu

lasă-te, inimă mare, în seama inimii mici

și lasă și minții un loc chiar aproape

să le fie în seamă, să le fie acolo, iubind