Arhive etichetă: iubire

[Poezie] LIX. De amorul artei

nu cred că putem găsi rostul nimicurilor în dragoste

în ea, toate sensurile se nasc și orbitează în jurul chiorilor

prefer să fiu nevăzătorul care suferă de catharsis

umbrele ciorilor se destramă sub blestemul soarelui

depinde, deci, de care parte te afli, unde crești

pesemne că iubirile dau în pârg în locuri luminate

cu toate că te-am iubit și din întunericul hulpav

doar nu îmi da o scânteie după ce mi-ai stins flacăra

zicându-mi cât de tare mă iubești astfel

mă afund în bazarul cu nestematele artei

răsuflu: se prăbușesc și se zdrobesc munții, văile

[Recenzie] Mila (de Mariana Cornea)

Mariana Cornea mi-a făcut o imensă bucurie oferindu-mi acest roman excepțional, pe care mi l-am dorit din prima clipă în care am auzit de el. De când i-am citit titlul, care pentru mine are o dublă semnificație în propria imaginație, respectiv de femeie frumoasă, diafană, sexy și de corespondent sinonim al compasiunii, am simțit cum tresar. Nu mică mi-a fost uimirea când, lecturând cu nesaț, am descoperit și alte simboluri, ba chiar nenumărate – nume, locuri, descrieri – cu însemnătate aparte.

Mila

Romanul se deschide prin cursivitatea unui râu de conștiință care se varsă în conștiința cititorului, năucindu-l și introducându-l într-o lume descrisă de un realism care taie dincolo de frumoasele abstracțiuni. Este o proză construită cu o tehnică dulce, aproape lirică, dar care vădește și prefigurează o lume barbară, realistă până în străfunduri. Dincolo de toate acestea, există un dualism, o dihotomie care nu doar împarte, ci și încheagă, mai ales când ne referim la personajul Mila, „jumătatechip-jumătatepiatră și metal”. De altfel, văduvită de orice bucurie, aceasta încearcă să scape apelând la o nouă identitate, o nouă viață, care are, la rândul ei, proaspetele sale vicisitudini.

Planurile se întrepătrund, asemenea acțiunii și asemenea balansului între trăiri și semnificații. Mila este un pion în mâinile destinului, o femeie supusă încercărilor, neavând altă armă decât propria forță interioară, așa cum femeia în decursul istoriei nu s-a putut apăra, de multe ori, altfel decât prin propria conștiință, putință psihică, prin propriul suflet… când nici moartea nu mai este definitivă în fața durerii. Neavând altă cale, singurul refugiu era îndurarea greului până la dezumanizare; și, crezând că e dezumanizată, mai îndura puțin, până ce inima îi pulsa iarăși. Și tot așa, un cerc vicios din care femeia rămânea femeie, iar bărbatul, dacă nu era deja, devenea bărbat sau monstru.

Bărbat fiind, nu pot decât iubi Femeia…

Am auzit că mersul de unul singur pe drumul fricii e un privilegiu, carnea înșurubată în templul eliberării, demonii și îngerii, unii harnici, alții întinși doar să creeze impresia de spațiu, spun șarpelui să ducă otrava, dulce otravă a tainelor mele!

Mila – de Mariana Cornea

[Poezie] LI. Iubirea ca un țărm

tu mă aștepți înfiorată atât timp cât mă încred

trăiri tulburi în ape zbuciumate verzi

înalte ca trunchiuri nevăzute, nerostite

 

vinișoarele din ochi și destinderile feței – ți le știu,

stânci purtate în piepturi marine, nisipoase

vârtejul îmi dezleagă brațele în întinderea albastră

unde toată sarea e din ochii tăi venită

și în loc de sânge ai apă de izvoare

 

regăsirea noastră stă încremenită pe uscat

un val de-o secundă, două, trei,

 

seashore

[Poezie] XLVIII. Curândul echinocțiu

straniu cum îmi arzi apa spiritului

trecând prin el, lăsând unde adânci

te scalzi și judeci nisipurile mișcătoare

sau malul pietros și fiordul din zare

uneori îmi uiți natura umană

și gravările ei în reflux de aramă

lasă-mă prelung în fruntea delicată

să mă înfrupt din iluzia cărnii

se-apropie echinocțiul de toamnă

briza va fi rece, vântul, ațos

apasă-te mai tare în gândul meu

unde stropi de stele curg avid pentru tine

chiar și când nu ești ori ai pierit în sine

nightsky

[Poezie] XLVII. În seama minții

când oamenii slăbeau de durerea minții

și timpul dădea înapoi

în pașii cei grei ai luminii pe gând

când mâna în năvală se frângea

pe pieptul cald respirând agitat

un alb palid brăzdat de februarie

când ne nășteam și zvâcneam și icneam

aducând cândul în azi și acum și mereu

lasă-te, inimă mare, în seama inimii mici

și lasă și minții un loc chiar aproape

să le fie în seamă, să le fie acolo, iubind

 herats

[Poezie] XLIV. Uranus și Neptun

a înflorit sângele pe câmp,

e un fior de demult

pielea se lasă îmblânzită

atâta zvârcolire a fost până acum

ești pregătită, însă

pe nori, tăișul aduce ploi

unde apa se întâlnește cu vântul

unde două furtuni

de gheață și de văpaie

se ating și se pierd

e iubirea care mă îneacă și mă arde

n-am să încetez să te iubesc

un fragment din destinul meu e în tine,

mereu a fost, mereu va fi

unde apa se întâlnește cu vântul

la margini de lume deschise-n sărut

maci

[Poezie] XLI. Primăvara ca un vis

primăvară, fior plăpând:

murmur desprins de pe buze

atât de gingașe, atinse de sare.

briza e rece și vie,

alungă fiordul din ochi,

se încolăcește în țesătura ființei

și-aduce mesaje din mare,

din sticle purtate de val

 

pe țărm, un corsar de inimă feciorelnică,

de sirenă sau zână din ape adânci

o întâlnește mereu în vis,

dar de ce brațul său o sugrumă,

doar s-ar topi în văpaia ei?

inima ei palpită, lipită de-a lui

două straturi de piele, carne și stern

între ele – practic nimic

ochii ei sunt umezi și calzi

e a lui, dar nu-i un obiect –

deci nu e

 

iubirea,

”a fi sau a nu fi?”

sirens

[Poezie] XXXVIII. Femeii ce m-a uitat

cotrobăi de zile întregi.

acea măsură a păcii dinăuntru

e parcă pusă pe-un șurub

 

nu nevoia de tine mă îndeamnă,

căci așa tremur când mă gândesc

la un suflet între două brațe de carne

 

dacă știi că te-am uitat, omoară gândul ce mă are

eu nu mă satur de tine, femeie-scumpă-ce-arzi;

între două împliniri, a ta e veșnic prima

WomanArt

[Poezie] XXXVI. Izbânda

toate trec. se duc și promisiuni,

frunze uscate a deșertăciune

mi-ai zis că orice-ar fi,

vei fi prezentă când voi izbândi.

ți-am căutat privirea nebunește;

în locul ei, nimic

mai sterp decât un praf de oase

 

singur ca o rană în pământ;

deschis ca un fruct roșu, am sângerat

o așa durere surdă, că am zâmbit

 

plecat pe spate, doar Dumnezeu m-a prins.

și-a fost destul

a fost prea mult

 

fericit acum

Salvation