când oamenii slăbeau de durerea minții
și timpul dădea înapoi
în pașii cei grei ai luminii pe gând
când mâna în năvală se frângea
pe pieptul cald respirând agitat
un alb palid brăzdat de februarie
când ne nășteam și zvâcneam și icneam
aducând cândul în azi și acum și mereu
lasă-te, inimă mare, în seama inimii mici
și lasă și minții un loc chiar aproape
să le fie în seamă, să le fie acolo, iubind