Arhive etichetă: dragoste

[Poezie] LI. Iubirea ca un țărm

tu mă aștepți înfiorată atât timp cât mă încred

trăiri tulburi în ape zbuciumate verzi

înalte ca trunchiuri nevăzute, nerostite

 

vinișoarele din ochi și destinderile feței – ți le știu,

stânci purtate în piepturi marine, nisipoase

vârtejul îmi dezleagă brațele în întinderea albastră

unde toată sarea e din ochii tăi venită

și în loc de sânge ai apă de izvoare

 

regăsirea noastră stă încremenită pe uscat

un val de-o secundă, două, trei,

 

seashore

[Poezie] XXVIII. Apropiere

,

cerul se scutură de un murmur,

tăcerea zidită cumpănind:

desfacerea strânsorii ori curmarea

glasului înfierbântat,

 

vorbesc, poate, cu buzele tale

pulsând în ritm de viață curgătoare,

gândul meu nu mai e încovoiat,

 

te țin în brațe ca pe un fulg,

greutatea ta e în stelele privirii,

căci ochii mă privesc și ard,

 

ieșim din măștile de carne și de os.

femeie, vrei iubire?

primește-o,

dar nu am sufletul curat,

încerc,

Love

[Nuvelă] Dragoste cu sânge. Răzbunare cu flori

Dragoste cu sânge. Răzbunare cu flori

Fragment (această scriere nu a fost publicată încă)

(…)

În acea noapte, Vera cântă mai frumos decât oricând. Tragicul cântec de lebădă mângâie eterul, mângâie pe cei care ascultau și dansau piept în piept, mângâie privirea întristată a lui Dimitri Piotr Baratînski.

Când încheie, Vera păși grăbită spre ieșire. Veronica Pamfile și soțul ei, cunoștințe ale sale, au plecat alături de ea, ca să nu se ducă singură spre casă.

Dimitri nu se putu stăpâni și o prinse din urmă; o apucă de braț și stărui să îi vorbească. Soții Pamfile îi priviră îngrijorați, dar Vera le făcu semn să o ia înainte, că totul e în regulă.

            -Da, Dimitri.

Rusul scoase din nou trandafirul de la piept. Avea petalele la fel de proaspete și de strălucitoare.

rose

            -Te rog.

            -Nu! se opuse Vera cu tărie.

            -Ce s-a întâmplat? Măcar asta spune-mi.

            -Nu știu ce joc al sorții ne-a adus împreună, dar nu mă pot răzbuna pe tine.

            -Atunci iubește-mă! făcu el disperat.

Vera îi privi chipul cu trăsături aspre, ochii gravi, îi simți răsuflarea precipitată și sinceritatea. Oricare ar fi fost alegerea ei, urma să o regrete și să o îndurereze.

            -Dacă ar fi existat dreptate, tu nici n-ai fi fost aici și nu ne-am fi cunoscut. Îmi pare rău, dar iubesc mai mult țara asta.

            -Nu… Vera! VERA!

Vera a murit în acea noapte lovită de o mașină în plină stradă. Încercând să scape de urmăritorul ei sufletește distrus, femeia s-a aruncat în brațele morții. Nu că i-ar fi păsat, a murit râzând în hohote. Întinsă pe jos și lovită zdravăn, ea ar fi putut totuși supraviețui până soseau ajutoarele, însă a ales să renunțe la bătălia cu moartea.

Dimitri venise lângă ea, livid, strigase cu putere după ajutor. Lumea se adunase de jur împrejur, blocând traficul oricum redus la acea oră.

            -Doamne, Vera, rămâi cu mine, te rog! Nu renunța, nu mă părăsi! Te iubesc, Doamne, doar eu știu cât te iubesc!

            -Ha-ha! Mă duc acolo unde… acolo unde… voi fi liberă!

            -Scumpa mea, dra…

            -Șșș! făcu ea domol, ducând un deget peste buzele lui, pe care i le mânji cu sânge.

Apoi, privind într-o direcție unde nu se găsea nimeni, Vera mai adăugă cu un zâmbet larg:

            -Deci aici erau pumnul meu de pământ și… pietricelele pe care vi le-am cerut… ați întârziat atât de mult, frații mei!

            -Poftim? Nu-nu înțeleg…

Vera, cu privirea pierdută și cu un ultim hohot de râs, s-a stins din viață la 21:45. La ora 21:46 și 30 secunde au sosit și ajutoarele.

Nu s-a mai știut nimic apoi de Dimitri Piotr Baratînski. Dispărut a fost de pe fața pământului ori cel puțin din localul unde își băuse cu înghițituri mici, seară de seară, paharul cu votcă.

(…)

 

[Poezie] VI. Epitaful dragostei

Ce dor frenetic

sau ce iluzie deșartă –

acum, la ceas târziu în noapte,

îmbracă inima în șoapte?

*

Să fie, oare, suspinul de demult?

sau poate-un fior ce n-a trecut?

Mi-ai dat cândva iubire și pumnal

și m-ai lăsat pe loc mustind a moarte,

vai, cât te urăsc! și te iubesc foarte.

*

Un chin prelung venit-a,

tare m-a mai urgisit.

Dar ce nu ai știut –

da, tu, frumoaso –

pumnalul mi-a croit drum drept, ferice, nou;

întunericul l-am străpuns fără ecou.

*

Ce-a fost al nostru, ducă-se!

Peste dragostea noastră așternut-am epitaf.

cropped-wallpaper-old-books-1920-x-1080-full-hd3.jpg