când oamenii slăbeau de durerea minții
și timpul dădea înapoi
în pașii cei grei ai luminii pe gând
când mâna în năvală se frângea
pe pieptul cald respirând agitat
un alb palid brăzdat de februarie
când ne nășteam și zvâcneam și icneam
aducând cândul în azi și acum și mereu
lasă-te, inimă mare, în seama inimii mici
și lasă și minții un loc chiar aproape
să le fie în seamă, să le fie acolo, iubind
Claudiu-Liviu Onișoară. Blog de Literatură, Pictură și Teatru 
Extraordinara puterea cuvintelor metaforice!!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mulțumesc frumos! 🙂
ApreciazăApreciază
O călătorie inversă, către momentul genezei… Mintea poate să ne trădeze, instinctul poate face ceva pripit, tot inima ”salvează turma” până la urmă 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Şi iubirea aceasta care prinde viață în şi printre noi, pulsând prin inimi… 🙂
ApreciazăApreciază
„în pașii cei grei ai luminii pe gând” –
chiar reușt poemul!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mulțumesc mult!
ApreciazăApreciază