Arhive etichetă: claudiu onisoara

[Poezie] LXIV. Coleric cu grație

Vorbești despre lucruri pe care nu le înțelegi,

îi spun eu semizeului bătut în marmură

nu e vina mea dacă o tragedie mă împiedică

să fac ceea ce este drept să fac, ca și cum

unele hotărâri sunt urmărite de fatalitate

da, da, îmi confirmi, înghițind niște praf

te gândești mereu la soarta ta rece și nedreaptă

nepătrunsă de spirala alegerilor bune, dar neinspirate

pe când eu, înainte de a fi înghițit de același destin

și apoi eliminat prin firele de păr,

îmi urmez slăbiciunea și angoasa imposibil

de încarcerat în nemișcarea gloatelor de piatră

[Poezie] LVII. Câmpul cu maci a văzut totul

când a coborât singur pe spuză,

iar oglinda a trecut prin fața sa

mogâldețele au îndurat conflicte

le erau tare cunoscute poticnelile

și cum se zdreleau ele către avuție

floarea lor s-a deschis și a fermecat lumea

cu toții s-au dat din calea lor robustă

macul meu nici nu se mai uită la mine

e prea ocupat să-și fumeze pipa

sub griul englezesc cel de toate zilele

roșu e acolo unde nici nu se știe ce e roșul

[Recenzie] Mila (de Mariana Cornea)

Mariana Cornea mi-a făcut o imensă bucurie oferindu-mi acest roman excepțional, pe care mi l-am dorit din prima clipă în care am auzit de el. De când i-am citit titlul, care pentru mine are o dublă semnificație în propria imaginație, respectiv de femeie frumoasă, diafană, sexy și de corespondent sinonim al compasiunii, am simțit cum tresar. Nu mică mi-a fost uimirea când, lecturând cu nesaț, am descoperit și alte simboluri, ba chiar nenumărate – nume, locuri, descrieri – cu însemnătate aparte.

Mila

Romanul se deschide prin cursivitatea unui râu de conștiință care se varsă în conștiința cititorului, năucindu-l și introducându-l într-o lume descrisă de un realism care taie dincolo de frumoasele abstracțiuni. Este o proză construită cu o tehnică dulce, aproape lirică, dar care vădește și prefigurează o lume barbară, realistă până în străfunduri. Dincolo de toate acestea, există un dualism, o dihotomie care nu doar împarte, ci și încheagă, mai ales când ne referim la personajul Mila, „jumătatechip-jumătatepiatră și metal”. De altfel, văduvită de orice bucurie, aceasta încearcă să scape apelând la o nouă identitate, o nouă viață, care are, la rândul ei, proaspetele sale vicisitudini.

Planurile se întrepătrund, asemenea acțiunii și asemenea balansului între trăiri și semnificații. Mila este un pion în mâinile destinului, o femeie supusă încercărilor, neavând altă armă decât propria forță interioară, așa cum femeia în decursul istoriei nu s-a putut apăra, de multe ori, altfel decât prin propria conștiință, putință psihică, prin propriul suflet… când nici moartea nu mai este definitivă în fața durerii. Neavând altă cale, singurul refugiu era îndurarea greului până la dezumanizare; și, crezând că e dezumanizată, mai îndura puțin, până ce inima îi pulsa iarăși. Și tot așa, un cerc vicios din care femeia rămânea femeie, iar bărbatul, dacă nu era deja, devenea bărbat sau monstru.

Bărbat fiind, nu pot decât iubi Femeia…

Am auzit că mersul de unul singur pe drumul fricii e un privilegiu, carnea înșurubată în templul eliberării, demonii și îngerii, unii harnici, alții întinși doar să creeze impresia de spațiu, spun șarpelui să ducă otrava, dulce otravă a tainelor mele!

Mila – de Mariana Cornea

[Poezie] LI. Iubirea ca un țărm

tu mă aștepți înfiorată atât timp cât mă încred

trăiri tulburi în ape zbuciumate verzi

înalte ca trunchiuri nevăzute, nerostite

 

vinișoarele din ochi și destinderile feței – ți le știu,

stânci purtate în piepturi marine, nisipoase

vârtejul îmi dezleagă brațele în întinderea albastră

unde toată sarea e din ochii tăi venită

și în loc de sânge ai apă de izvoare

 

regăsirea noastră stă încremenită pe uscat

un val de-o secundă, două, trei,

 

seashore

[Poezie] L. Putere

fapta se rezumă la alegeri incipiente,

la fel și destinul

cred că este o forță în fiecare vlăstar

nu-mi slăbește vederea

nu-mi slăbesc genunchii

tabloul mineral din față sunt eu

mișc lucrurile, le inspir și le expir

apele marine freamătă precum buzele mele

 

visând ieri, construiam cărarea

și din gânduri uscate desprindeam ramuri

și din ramuri, muguri și frunze

și din muguri, floare, rod

fix

Romanul meu de debut, „Pădurea”

Pentru a cumpăra romanul, vă rog trimiteți mesaj aici:

Mulțumesc mult! 🙂

https://onisoaraclaudiuliviu.wordpress.com/contact/

Romanul: beletristică, ficțiune. Personajul principal, procuror; două enigme, una de natură personală și alta, de natură colectivă; iubirea e factorul aparent subsidiar, dar care joacă, de fapt, rolul cel mai important în tot vălmășagul social-distopic. Nu lipsesc, desigur, situațiile de roman absurd, prezentate însă cu rigori realiste.

Preț: 25 lei.

Coperta Roman

„Pădurea este un termen căruia fiecare îi va stabili sensul în funcție de cele prezentate. Libertatea creionării lui este unul din mecanismele fundamentale pe care le-am gândit în conceperea romanului. Este o metaforă? O nouă lume, un nou pământ? Și cum poate fi integrat înțelegerii actuale? Ei bine, aceasta este o sarcină deja independentă de literele pe care le-am imprimat pe hârtie. Cu alte cuvinte, consider că o lucrare trebuie să lase acel spațiu pe care cititorul să îl umple potrivit imaginației sale și, umplându-l, să-l aducă mai aproape de filosofia, înțelegerea și emoțiile sale, chiar dacă la bază este un sânge cerneluit scurs din ființa autorului, și anume, esență de autor” (din Cuvântul autorului).

 

„Lui Heinrich îi reveniră iarăși în minte flăcările care îi arseseră brațele și lăsaseră cicatrici. Neputința lui, durerea, focul. Se năpusti pe ușa deschisă a blocului, supravegheată neglijent de un subofițer slab, palid. Dădu năvală pe scări și în ciuda faptului că urca și tot urca, sentimentul picajului îl însoțea.
Nu știa dacă ajunsese prea târziu, nu-și mai dădea seama nici dacă gâfâiala îl făcea să răsufle și să ia guri mari de aer, pentru că ieșise și el pe acoperiș, în ploaia neagră. Îi putea vedea doar liniile spatelui și apa curgând de jur împrejur sub forma unei cupole” (fragment).

[Poezie] XLVIII. Curândul echinocțiu

straniu cum îmi arzi apa spiritului

trecând prin el, lăsând unde adânci

te scalzi și judeci nisipurile mișcătoare

sau malul pietros și fiordul din zare

uneori îmi uiți natura umană

și gravările ei în reflux de aramă

lasă-mă prelung în fruntea delicată

să mă înfrupt din iluzia cărnii

se-apropie echinocțiul de toamnă

briza va fi rece, vântul, ațos

apasă-te mai tare în gândul meu

unde stropi de stele curg avid pentru tine

chiar și când nu ești ori ai pierit în sine

nightsky

[Poezie] XLVII. În seama minții

când oamenii slăbeau de durerea minții

și timpul dădea înapoi

în pașii cei grei ai luminii pe gând

când mâna în năvală se frângea

pe pieptul cald respirând agitat

un alb palid brăzdat de februarie

când ne nășteam și zvâcneam și icneam

aducând cândul în azi și acum și mereu

lasă-te, inimă mare, în seama inimii mici

și lasă și minții un loc chiar aproape

să le fie în seamă, să le fie acolo, iubind

 herats