[Cronică] LXIII. Despre volumul meu de poezie, Mâna ta ca o pasăre – Ottilia Ardeleanu

Poate tu mă trăiești mai bine…

Cronică la: Mâna ta ca o pasăre de Claudiu-Liviu Onișoară

Metafizice, labirintice și originare, poeziile semnate de Claudiu-Liviu Onișoară și apărute în volumul Mâna ta ca o pasăre, în colecția Numele poetului, Editura Junimea, chiar la începutul acestui an, au primit deja un premiu valoros, și anume Premiul pentru debut al editurii menționate, la Festivalul-concurs „Conachi”, ediția a XIX-a, 2021.

Tânărul poet oscilează între universul interior și cel exterior ca într-o cursă rapidă într-un ferrari sau cu dragoni, în timp ce panta senectuții se unește cu rampa tinereții, fiindcă, susține acesta, „între dinții universului stă perla începutului”. Această conexiune între trecut și prezent este văzută de fapt ca un separator de lumi, dar nu în sensul despărțitor, dimpotrivă, în cel al apropierii, al amestecării până acolo încât între viață și moarte se creează o pojghiță ușor de înlăturat. Practic, autorul schițează o întrepătrundere a realului cu metafizicul.

Elementele care țin strâns realul de metafizic sunt lumina și întunericul. Lumina provine chiar de la un felinar, opaiț, fitil aprins, ori de la soare, desigur. Întunericul poate fi comparabil cu un bec ars. Tandemul pozitiv-negativ este reprezentat și prin alți termeni și nuanțe, spre exemplu: tăcere-zgomot, nădejde-deziluzie, soare-ploaie etc.

Poetul lasă lucrurile în voia sorții, mulțumindu-se să contemple și să fie luat prin surprindere, să nici nu fie curios de ce lumea este așa și nu altfel, încrezător fiind că „roșul e acolo unde nici nu se știe ce e roșul”.

Labirinturile se ivesc atunci când caută rosturi, sensuri, răspunsuri la întrebări, „prefer să fiu nevăzătorul care suferă de catharsis”, meditează poetul de amorul artei.

Poezia lui Claudiu-Liviu Onișoară întruchipează o metaforă vizuală, te ispitește să parcurgi o adevărată peliculă de film foarte sugestivă, așa cum ar fi clepsidra, adică „timpul firelor de praf” care „se scurge repede”, iar norii, „norii sunt vrăjmașii prafului, când plouă”, ori îmbătrânirea, cum „și timpul e vizibil iscoditor cu tâmplele tuturor”.

Labirint este și succesiunea de titluri și abordări, pornind de la un punct fierbinte cum ar fi iubirea „de vipie” și strecurând printre particulele poetice diverse atitudini, stări, revelări: o pasăre albă, un răsărit, o istorie „mai albă decât neaua”, briza mării, „cutremurul” ultimilor zori, „vinișoarele din ochi”, răzlețele sclipiri, „tânjirea dintre oameni”, „trandafiri sculptați” și câte altele care întregesc simțămintele autorului.

Existențial, poetului i se pare că trăiește o stare de evanescență, mizând pe firul scurt și subțire al vieții, altfel spus, trăiește „cum atârnă picurul pe geam”, dar cu toate că pare a fi suspendat în propriul eu, în mod paradoxal consideră că prin el însuși cugetă întreaga făptură, întregul univers.

Iubirea este pasiune, o a doua șansă de a-l trăi mai bine pe poetul-om, de poticniri în emoții tulburătoare, poate fi forma și grația unui iris singuratic, o lebădă blagiană sau pur și simplu poate fi un lanț de anagrame insinuante. Însă, mintea poetului transcende către fantastic atunci când iubirea devine o nălucă, vedenia iubitei care se scurge „în închisoarea coastelor mele”. Iubirea se confundă cu strigătul libertății. Până la urmă, iubirea este o plămădire, rodul imaginației, un vis luminos care inundă întreaga ființă, locul „unde stropi de stele curg avid pentru tine”, este „un petic din rochia ta”!

Laitmotivul apei este unul care abundă în poezia lui Claudiu-Liviu Onișoară, fenomen care imprimă fluiditate, alunecare, trimitere biblică și o legătură puternică și stabilă cu marea. Cu toate acestea, invocarea mării în destule poezii presupune și alternanțe, oscilări, indecizii, schimbări bruște precum valurile și intensitatea acestora. De aceea, în poezia acestui tânăr autor, se întâlnesc față în față tristețea și bucuria, încătușarea și descătușarea, soare și nori, acum și atunci, sunt eu-sunt altul, apa fiind de-a dreptul mărturie a sentimentelor poetului. Se simte originar în împărăția apelor, un stăpân al acestora: „Sunt amorf, lichid,/ o licoare ce-ți sapă în pântece,/…asta sunt: privire lichidă”. Până și creația este comparată cu un pârâu care curge din „crăpătura palmei”!

Poetul știe că e nemuritor prin cuvântul dăruit lumii, astfel, mărturisește despre felul de a fi: „eu sunt nemuritor prin lungimea picioarelor,/ prin sudoarea palmelor,/ prin întinderea brazdelor,/ prin câmpul roadelor vii,/ chiar dacă mai amare”.

Qed!

Ottilia Ardeleanu,

Năvodari, 24 mai 2022

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s