Arhive etichetă: toamna

[Poezie] XXIV. Femeia-toamnă

Îmi aștept de atâta vreme vremea,

că și zbuciumul s-a prăvălit cu noimă.

Femeia mea caldă s-a dus, o știu,

la deșteptare limbile ceasului se încurcă

și deplâng răsăriturile gorgone,

cărora le zădărnicesc fioroasa preschimbare.

 

O floare de sânge pe rochia albă de in,

pieptul ei, străpuns de rădăcini,

hrănind pântecul copacului-toamnă.

 

Femeia aceasta venită are ochii reci

și mustește în ținut,

strivind în palmă ciorchinii grei –

sânge de strugure în râuri șerpuitoare.

 

toamnă

[Poezie] IX. Toamnă

S-a frânt ceva.

Nu întunericul, nici bolta,

deși nu pare cerul ostoit;

din crăpături de nori, se scaldă uscăciunea.

*

Vremea zburdă, se afundă,

iată, sufletu-mi inundă.

*

S-a frânt ceva.

Nu lumina, nu ogorul,

deși pământu-mi pare însetat;

din înalt, din ochi de sticlă,

din vreo râpă, din vreo pâclă,

din vreo doină nerostită,

se înalță… aspră, da, dar și dulce și semeață.

*

Ridic pieziș privirea, în ochi se scutură de plumb,

e toamna cea neofilită, șade-acolo pe un dâmb.

51