fapta se rezumă la alegeri incipiente,
la fel și destinul
cred că este o forță în fiecare vlăstar
nu-mi slăbește vederea
nu-mi slăbesc genunchii
tabloul mineral din față sunt eu
mișc lucrurile, le inspir și le expir
apele marine freamătă precum buzele mele
visând ieri, construiam cărarea
și din gânduri uscate desprindeam ramuri
și din ramuri, muguri și frunze
și din muguri, floare, rod
straniu cum îmi arzi apa spiritului
trecând prin el, lăsând unde adânci
te scalzi și judeci nisipurile mișcătoare
sau malul pietros și fiordul din zare
uneori îmi uiți natura umană
și gravările ei în reflux de aramă
lasă-mă prelung în fruntea delicată
să mă înfrupt din iluzia cărnii
se-apropie echinocțiul de toamnă
briza va fi rece, vântul, ațos
apasă-te mai tare în gândul meu
unde stropi de stele curg avid pentru tine
chiar și când nu ești ori ai pierit în sine
când oamenii slăbeau de durerea minții
și timpul dădea înapoi
în pașii cei grei ai luminii pe gând
când mâna în năvală se frângea
pe pieptul cald respirând agitat
un alb palid brăzdat de februarie
când ne nășteam și zvâcneam și icneam
aducând cândul în azi și acum și mereu
lasă-te, inimă mare, în seama inimii mici
și lasă și minții un loc chiar aproape
să le fie în seamă, să le fie acolo, iubind
când crezi că este prima vedere,
de fapt, e o recunoaștere din veacuri
un panteon de mâini proprii
puse unele peste altele, acoperind privirea.
trăiri însă se nasc, de fiecare dată –
din trup în trup, din mantie purtată
murind un strigăt într-un câmp de flori,
se naște un cântec viu, în ochi aprinși
ținându-ne de mână
locuind pe clavicula ta,
cerul meu, bărbia ta
lacrima e ploaia
râsul e văpaia
răsărit de lume între palme,
o pasăre înălțată pe meleag de flacără
și ceva strigând din întuneric
tribut zilei fără tihnă;
între un ochi viu și unul mort
e crepusculul domol
așa cum tu închideai ochii și râdeai
când hrăneai păsările de pe râu,
așa mi-a zâmbit și mie omoplatul tău
o strângere la începutul timpului
rostogolită de-a pururea
irisul meu e un petic din rochia ta
și mai e ceva, dar îți spun altădată,
când mă cufund între palme, în răsărit de lume
a înflorit sângele pe câmp,
e un fior de demult
pielea se lasă îmblânzită
atâta zvârcolire a fost până acum
ești pregătită, însă
pe nori, tăișul aduce ploi
unde apa se întâlnește cu vântul
unde două furtuni
de gheață și de văpaie
se ating și se pierd
e iubirea care mă îneacă și mă arde
n-am să încetez să te iubesc
un fragment din destinul meu e în tine,
mereu a fost, mereu va fi
unde apa se întâlnește cu vântul
la margini de lume deschise-n sărut
ce dor primar, nu îl disting de sete
mașinile sunt mai lungi în bălțile opace,
fire din a doua piele se rup din piele
la tine, amintirile sunt albe de atâta folosire,
chipuri stâlcite în umbra unei nunți
și doi genunchi legănați sub palme,
mângâiați de nevăzătorul motan companion –
în noaptea aceea agitată, nervoasă, de eclipsă
să respirăm încă o dată aerul aceleiași încăperi
într-o astăzi mai longevivă decât viața
și decât visul tăios coborât în carne
primăvară, fior plăpând:
murmur desprins de pe buze
atât de gingașe, atinse de sare.
briza e rece și vie,
alungă fiordul din ochi,
se încolăcește în țesătura ființei
și-aduce mesaje din mare,
din sticle purtate de val
pe țărm, un corsar de inimă feciorelnică,
de sirenă sau zână din ape adânci
o întâlnește mereu în vis,
dar de ce brațul său o sugrumă,
doar s-ar topi în văpaia ei?
inima ei palpită, lipită de-a lui
două straturi de piele, carne și stern
între ele – practic nimic
ochii ei sunt umezi și calzi
e a lui, dar nu-i un obiect –
deci nu e
iubirea,
”a fi sau a nu fi?”
Clădește lumea, acum e încremenită
scurge suflet din artere pe pântecul zidurilor,
cum cerul își varsă seninul, întunericul și stelele
sunt obiectul iubirii lor,
rodul imaginației lor –
când s-au sărutat, au fost alți oameni
sângerii culori s-au desfăcut
zbuciumul mării e în ochii mei,
și când timpul va trece, vor domni și ei
m-am născut dintr-o mamă balerină
care și-a ucis visul
și un tată inginer
turnând blândețe în cupe de metal
din crăpătura palmei curge un pârâu
însetate munci vin să se adape
și în roua frunții se oglindește un destin:
celuloză și fibre pătate de cerneala venelor,
palma ta în palma mea
și un zâmbet senin, a adiere –
miros de hârtie tipărită
Claudiu-Liviu Onișoară. Blog de Literatură, Pictură și Teatru 