Arhive etichetă: Poezie

[Poezie] XLVII. În seama minții

când oamenii slăbeau de durerea minții

și timpul dădea înapoi

în pașii cei grei ai luminii pe gând

când mâna în năvală se frângea

pe pieptul cald respirând agitat

un alb palid brăzdat de februarie

când ne nășteam și zvâcneam și icneam

aducând cândul în azi și acum și mereu

lasă-te, inimă mare, în seama inimii mici

și lasă și minții un loc chiar aproape

să le fie în seamă, să le fie acolo, iubind

 herats

[Poezie] XLVI. Recunoaștere

când crezi că este prima vedere,

de fapt, e o recunoaștere din veacuri

un panteon de mâini proprii

puse unele peste altele, acoperind privirea.

trăiri însă se nasc, de fiecare dată –

din trup în trup, din mantie purtată

murind un strigăt într-un câmp de flori,

se naște un cântec viu, în ochi aprinși

ținându-ne de mână

locuind pe clavicula ta,

cerul meu, bărbia ta

lacrima e ploaia

râsul e văpaia

emotionss

 

[Poezie] XLV. Lumea nouă

răsărit de lume între palme,

o pasăre înălțată pe meleag de flacără

și ceva strigând din întuneric

tribut zilei fără tihnă;

între un ochi viu și unul mort

e crepusculul domol

așa cum tu închideai ochii și râdeai

când hrăneai păsările de pe râu,

așa mi-a zâmbit și mie omoplatul tău

o strângere la începutul timpului

rostogolită de-a pururea

irisul meu e un petic din rochia ta

și mai e ceva, dar îți spun altădată,

când mă cufund între palme, în răsărit de lume

planeview

[Poezie] XLIV. Uranus și Neptun

a înflorit sângele pe câmp,

e un fior de demult

pielea se lasă îmblânzită

atâta zvârcolire a fost până acum

ești pregătită, însă

pe nori, tăișul aduce ploi

unde apa se întâlnește cu vântul

unde două furtuni

de gheață și de văpaie

se ating și se pierd

e iubirea care mă îneacă și mă arde

n-am să încetez să te iubesc

un fragment din destinul meu e în tine,

mereu a fost, mereu va fi

unde apa se întâlnește cu vântul

la margini de lume deschise-n sărut

maci

[Poezie] XLIII. Regăsire

ce dor primar, nu îl disting de sete

mașinile sunt mai lungi în bălțile opace,

fire din a doua piele se rup din piele

 

la tine, amintirile sunt albe de atâta folosire,

chipuri stâlcite în umbra unei nunți

și doi genunchi legănați sub palme,

mângâiați de nevăzătorul motan companion –

în noaptea aceea agitată, nervoasă, de eclipsă

 

să respirăm încă o dată aerul aceleiași încăperi

într-o astăzi mai longevivă decât viața

și decât visul tăios coborât în carne

dorul

[Poezie] XLI. Primăvara ca un vis

primăvară, fior plăpând:

murmur desprins de pe buze

atât de gingașe, atinse de sare.

briza e rece și vie,

alungă fiordul din ochi,

se încolăcește în țesătura ființei

și-aduce mesaje din mare,

din sticle purtate de val

 

pe țărm, un corsar de inimă feciorelnică,

de sirenă sau zână din ape adânci

o întâlnește mereu în vis,

dar de ce brațul său o sugrumă,

doar s-ar topi în văpaia ei?

inima ei palpită, lipită de-a lui

două straturi de piele, carne și stern

între ele – practic nimic

ochii ei sunt umezi și calzi

e a lui, dar nu-i un obiect –

deci nu e

 

iubirea,

”a fi sau a nu fi?”

sirens

[Poezie] XL. Plămădire

Clădește lumea, acum e încremenită

scurge suflet din artere pe pântecul zidurilor,

cum cerul își varsă seninul, întunericul și stelele

sunt obiectul iubirii lor,

rodul imaginației lor –

când s-au sărutat, au fost alți oameni

sângerii culori s-au desfăcut

 

zbuciumul mării e în ochii mei,

și când timpul va trece, vor domni și ei

m-am născut dintr-o mamă balerină

care și-a ucis visul

și un tată inginer

turnând blândețe în cupe de metal

 

lights

[Poezie] XXXVIII. Femeii ce m-a uitat

cotrobăi de zile întregi.

acea măsură a păcii dinăuntru

e parcă pusă pe-un șurub

 

nu nevoia de tine mă îndeamnă,

căci așa tremur când mă gândesc

la un suflet între două brațe de carne

 

dacă știi că te-am uitat, omoară gândul ce mă are

eu nu mă satur de tine, femeie-scumpă-ce-arzi;

între două împliniri, a ta e veșnic prima

WomanArt

[Poezie] XXXVII. Oști de umbră

scârțâie crengi uscate și două monede

se clatină pe ochii veacului trecut,

prelins între suspine și dureri și foame

 

trupul meu e nepurtat de aripi,

e purtat de cețuri –

coama dealului, creasta stearpă

și valul generos de brumă;

am picuri transparenți pe chipul mânios

și simt fiori atât de reci –

albe furnicături de tăiș în nervi

 

cronică: război pierdut între amnezie și dispreț.

Nu, trecutul nu e doar trecut

 

index