am pregătit barajul
și stau pe o margine zimțată
cercuri de mister albe
fac șuvoaie de vânt în inima lui
mii de gânduri să ne închinăm acolo,
în văpaia ce se cere stinsă
în mișcările dense precum faldurile roșii
nestăpânirea, adică tu, e oceanul vieții
și eu sunt albia râului crăpat
în fibre și oase și ochi și gură și păr
și capilare și membre și în creier – crește apa
nimic mai simplu decât să scoți apă
din fântână
și să stingi buzele arse și sângerânde –
redeșteptare.
la fel de simplu mi-ar fi să te urăsc,
să scot icrele răului dintr-un puț părăginit
și să le las să crească
în apa dintre noi.
armă cu două tăișuri,
o arunc cât o zbatere în asfințit.
Stau chircit și gol într-o albie uscată de râu,
la capătul lumii e o altă lume
și viața din mine trăiește o altă viață;
ridic privirea încruntat,
o piatră albă, lucioasă, mă privește
”dă-mi suflarea vieții, prietene”
mie îmi pulsează sângele în vene
”dă-mi suflarea vieții” – repetă,
și-atunci răspund: ”trăiesc o moarte”
mă sprijin în cot,
piatra îmi dă târcoale
și nu am putere să fug
”deschide ochii și vezi”
deschid ochii…
Îmi aștept de atâta vreme vremea,
că și zbuciumul s-a prăvălit cu noimă.
Femeia mea caldă s-a dus, o știu,
la deșteptare limbile ceasului se încurcă
și deplâng răsăriturile gorgone,
cărora le zădărnicesc fioroasa preschimbare.
O floare de sânge pe rochia albă de in,
pieptul ei, străpuns de rădăcini,
hrănind pântecul copacului-toamnă.
Femeia aceasta venită are ochii reci
și mustește în ținut,
strivind în palmă ciorchinii grei –
sânge de strugure în râuri șerpuitoare.
Claudiu-Liviu Onișoară. Blog de Literatură, Pictură și Teatru 