ceasul zâmbește
fragile amânări zidesc nopțile
în veghe cu gestică vie
stihul mecanic e adumbrit
prin porturi, văzduh și în vele
totuși, marea e calmă
îmi trec palma pe sub ceafă,
oftez ușurat – mă iubește încă.
Tavanul e tabloul pasiunii:
o clipă trece acum și renaște la primăvară
cerul e alb
când oamenii slăbeau de durerea minții
și timpul dădea înapoi
în pașii cei grei ai luminii pe gând
când mâna în năvală se frângea
pe pieptul cald respirând agitat
un alb palid brăzdat de februarie
când ne nășteam și zvâcneam și icneam
aducând cândul în azi și acum și mereu
lasă-te, inimă mare, în seama inimii mici
și lasă și minții un loc chiar aproape
să le fie în seamă, să le fie acolo, iubind
când crezi că este prima vedere,
de fapt, e o recunoaștere din veacuri
un panteon de mâini proprii
puse unele peste altele, acoperind privirea.
trăiri însă se nasc, de fiecare dată –
din trup în trup, din mantie purtată
murind un strigăt într-un câmp de flori,
se naște un cântec viu, în ochi aprinși
ținându-ne de mână
locuind pe clavicula ta,
cerul meu, bărbia ta
lacrima e ploaia
râsul e văpaia
a înflorit sângele pe câmp,
e un fior de demult
pielea se lasă îmblânzită
atâta zvârcolire a fost până acum
ești pregătită, însă
pe nori, tăișul aduce ploi
unde apa se întâlnește cu vântul
unde două furtuni
de gheață și de văpaie
se ating și se pierd
e iubirea care mă îneacă și mă arde
n-am să încetez să te iubesc
un fragment din destinul meu e în tine,
mereu a fost, mereu va fi
unde apa se întâlnește cu vântul
la margini de lume deschise-n sărut
ce dor primar, nu îl disting de sete
mașinile sunt mai lungi în bălțile opace,
fire din a doua piele se rup din piele
la tine, amintirile sunt albe de atâta folosire,
chipuri stâlcite în umbra unei nunți
și doi genunchi legănați sub palme,
mângâiați de nevăzătorul motan companion –
în noaptea aceea agitată, nervoasă, de eclipsă
să respirăm încă o dată aerul aceleiași încăperi
într-o astăzi mai longevivă decât viața
și decât visul tăios coborât în carne
mama himeră suflă,
înfiorând verdele sub spice,
înghesuind în vârful degetelor lungi
rânduri din visul ce-l inundă;
mâinile mele sunt încolăcirile
dintre amiezile noastre și destin,
mâini cu zvon de mâine și de tine;
nu mă deosebesc cu nimic,
căci pășind pe suprafața Domnului –
pe dealuri, mlaștini și creste,
mă simt dator să purced curat
iubirea palpită, dar tace,
crescând gentil în adormiri de trupuri,
sunt tot eu în emoții neștiute,
mă simt în vena de la gât,
lumină chioară și tu în ochiul meu.
primăvară, fior plăpând:
murmur desprins de pe buze
atât de gingașe, atinse de sare.
briza e rece și vie,
alungă fiordul din ochi,
se încolăcește în țesătura ființei
și-aduce mesaje din mare,
din sticle purtate de val
pe țărm, un corsar de inimă feciorelnică,
de sirenă sau zână din ape adânci
o întâlnește mereu în vis,
dar de ce brațul său o sugrumă,
doar s-ar topi în văpaia ei?
inima ei palpită, lipită de-a lui
două straturi de piele, carne și stern
între ele – practic nimic
ochii ei sunt umezi și calzi
e a lui, dar nu-i un obiect –
deci nu e
iubirea,
”a fi sau a nu fi?”
cotrobăi de zile întregi.
acea măsură a păcii dinăuntru
e parcă pusă pe-un șurub
nu nevoia de tine mă îndeamnă,
căci așa tremur când mă gândesc
la un suflet între două brațe de carne
dacă știi că te-am uitat, omoară gândul ce mă are
eu nu mă satur de tine, femeie-scumpă-ce-arzi;
între două împliniri, a ta e veșnic prima
scârțâie crengi uscate și două monede
se clatină pe ochii veacului trecut,
prelins între suspine și dureri și foame
trupul meu e nepurtat de aripi,
e purtat de cețuri –
coama dealului, creasta stearpă
și valul generos de brumă;
am picuri transparenți pe chipul mânios
și simt fiori atât de reci –
albe furnicături de tăiș în nervi
cronică: război pierdut între amnezie și dispreț.
Nu, trecutul nu e doar trecut
toate trec. se duc și promisiuni,
frunze uscate a deșertăciune
mi-ai zis că orice-ar fi,
vei fi prezentă când voi izbândi.
ți-am căutat privirea nebunește;
în locul ei, nimic
mai sterp decât un praf de oase
singur ca o rană în pământ;
deschis ca un fruct roșu, am sângerat
o așa durere surdă, că am zâmbit
plecat pe spate, doar Dumnezeu m-a prins.
și-a fost destul
a fost prea mult
fericit acum
Claudiu-Liviu Onișoară. Blog de Literatură, Pictură și Teatru 