Arhive etichetă: femeie

[Recenzie] Mila (de Mariana Cornea)

Mariana Cornea mi-a făcut o imensă bucurie oferindu-mi acest roman excepțional, pe care mi l-am dorit din prima clipă în care am auzit de el. De când i-am citit titlul, care pentru mine are o dublă semnificație în propria imaginație, respectiv de femeie frumoasă, diafană, sexy și de corespondent sinonim al compasiunii, am simțit cum tresar. Nu mică mi-a fost uimirea când, lecturând cu nesaț, am descoperit și alte simboluri, ba chiar nenumărate – nume, locuri, descrieri – cu însemnătate aparte.

Mila

Romanul se deschide prin cursivitatea unui râu de conștiință care se varsă în conștiința cititorului, năucindu-l și introducându-l într-o lume descrisă de un realism care taie dincolo de frumoasele abstracțiuni. Este o proză construită cu o tehnică dulce, aproape lirică, dar care vădește și prefigurează o lume barbară, realistă până în străfunduri. Dincolo de toate acestea, există un dualism, o dihotomie care nu doar împarte, ci și încheagă, mai ales când ne referim la personajul Mila, „jumătatechip-jumătatepiatră și metal”. De altfel, văduvită de orice bucurie, aceasta încearcă să scape apelând la o nouă identitate, o nouă viață, care are, la rândul ei, proaspetele sale vicisitudini.

Planurile se întrepătrund, asemenea acțiunii și asemenea balansului între trăiri și semnificații. Mila este un pion în mâinile destinului, o femeie supusă încercărilor, neavând altă armă decât propria forță interioară, așa cum femeia în decursul istoriei nu s-a putut apăra, de multe ori, altfel decât prin propria conștiință, putință psihică, prin propriul suflet… când nici moartea nu mai este definitivă în fața durerii. Neavând altă cale, singurul refugiu era îndurarea greului până la dezumanizare; și, crezând că e dezumanizată, mai îndura puțin, până ce inima îi pulsa iarăși. Și tot așa, un cerc vicios din care femeia rămânea femeie, iar bărbatul, dacă nu era deja, devenea bărbat sau monstru.

Bărbat fiind, nu pot decât iubi Femeia…

Am auzit că mersul de unul singur pe drumul fricii e un privilegiu, carnea înșurubată în templul eliberării, demonii și îngerii, unii harnici, alții întinși doar să creeze impresia de spațiu, spun șarpelui să ducă otrava, dulce otravă a tainelor mele!

Mila – de Mariana Cornea

[Poezie] XXXVIII. Femeii ce m-a uitat

cotrobăi de zile întregi.

acea măsură a păcii dinăuntru

e parcă pusă pe-un șurub

 

nu nevoia de tine mă îndeamnă,

căci așa tremur când mă gândesc

la un suflet între două brațe de carne

 

dacă știi că te-am uitat, omoară gândul ce mă are

eu nu mă satur de tine, femeie-scumpă-ce-arzi;

între două împliniri, a ta e veșnic prima

WomanArt

[Poezie] XXIV. Femeia-toamnă

Îmi aștept de atâta vreme vremea,

că și zbuciumul s-a prăvălit cu noimă.

Femeia mea caldă s-a dus, o știu,

la deșteptare limbile ceasului se încurcă

și deplâng răsăriturile gorgone,

cărora le zădărnicesc fioroasa preschimbare.

 

O floare de sânge pe rochia albă de in,

pieptul ei, străpuns de rădăcini,

hrănind pântecul copacului-toamnă.

 

Femeia aceasta venită are ochii reci

și mustește în ținut,

strivind în palmă ciorchinii grei –

sânge de strugure în râuri șerpuitoare.

 

toamnă

[Poezie] XX. Măreață, așa să-mi fi rămas…

Aș vrea să mi te scutur de pe piele,

firul înnodat ne e deja vrăjmaș,

gustul tău e searbăd, fără de scântei,

de sunt eu apă, tu ești zăgazul ei.

 

Aș vrea să nu mai stai pe-un talger,

să nu mai fii desculță printre stânci,

picurii de sânge și gustul lor subtil

pune-i într-o cupă, scutură-i febril.

 

Și aș mai vrea, vai, câte aș mai vrea,

să fii iar lebăda gingașă, să nu te fi știut,

în inima ta să nu îmi fi făcut locaș,

crezându-te măreață, așa să-mi fi rămas.

0004319828_10

[Poezie] XIX. Progresie

Rochia, de-un roșu turbat,

mâna către sânul alb și plin,

dar niciun privitor; nici admirație, suspin.

 

Dansa în cercuri largi,

dansa în semiîntuneric,

pașii de odinioară, pașii cei smintiți;

nici vie, nici pustie, rana celor adormiți.

 

O mână-n lături! Alta-n șold…

Trece-un ceas, apoi alt pas,

totu-i mai neclar, confuz,

un junghi trăsnește, încheieturile se frâng.

”Sa-l duc la bun sfârșit, chiar de-ar fi să plâng!”

 

Se-oprește în loc,

încăperea stă să cadă;

e singură și piere, căci nu are răspuns.

Inima-i se frânge: atâta foc în glezne,

atâta bucurie de împărtășit, pulsând de viață,

dar de privit, dar de iubit? Năluci reci și gheață.

………………………………………………………………………

product-image-527930769_300x300