Arhive etichetă: onisoara

[Poezie] VIII. Amintire în amurg

Stejar în inima pădurii, clătinat de vânt;
Mişcări în taină, unduitoare, mişcări în gând;
Ramurile odată verzi pătrunse sunt de vreme,
ca şi iubirile lumeşti, seci; ele nu-s perene.

Din semințe putrede se nasc balauri.
Se-ndreaptă timpul? Spre râpe şi coclauri.
Şi din acel stejar de uscăciune năpădit,
o pieritoare dragoste spre ceruri s-a suit.

Şi mă gândesc…
tot mă gândesc…
cu privirea vie şi privind flacăra-n lințoliul înserării,
la ale vieții mreje, la a timpului zvâcnire;
a lumii amorțire e-o gravă prorocire.

Şi îmi amintesc…
aşa clar îmi amintesc…
de clipa întâlnirii, de clipa regăsirii;
stejarul s-a uscat.
Dar eu, eu sunt aşa fericit –
în amurg, stejarul a-nflorit.

1504

[Eseu] Supraomul

Nu am de gând să fac trimiteri la concepția lui Friedrich Nietzsche în ceea ce privește supraomul, întrucât viziunea mea este fundamental diferită; rămâne de stabilit între ce marje. Nu intenționez nici să mă refer la alte conjecturi și idei ce au umplut golurile acestei noțiuni și continuă să o facă. Sper însă ca rândurile mele să cuantifice pictura propriei viziuni ca inechivocă, inteligibilă, cel puțin în punctele de interes pe care doresc să le ating.

Vădita abundență de opinii, de teorii și judecăți în legătură cu subiectul în discuție este ușor explicabilă: de secole bune, căutarea și conturarea unui șablon pentru emanciparea din om în supraom este tot mai accentuată; omul, în liniile ce îl definesc și etosul se vor a fi reconfigurate. Ascensiunea aceasta, cel puțin ideatică, ca militantism progresist, este întrucâtva firească luând în considerare evoluțiile din toate domeniile și ramurile ce se înrâuresc, în fața cărora potențialul nostru începe să pară depășit.

Există căutări vane și căutări ce se fructifică dincolo de așteptări. Nu știu dacă, la capătul acestei expediții social-filosofice se va desprinde un contur satisfăcător ori, din contră, dacă rezultatul va exista într-o măsură sau alta. Analizând delimitativ societatea noastră, e lesne de observat că există un număr mare de categorisiri ce-i pot fi aplicate. Și atunci, de unde ar trebui să purcedem pentru a contura acest concept? Nu ar trebui oare să existe, înainte de toate, o definiție a supraomului, pentru a înțelege năzuința emancipării? Răspunsul nu poate fi decât afirmativ, întrucât metamorfozarea unui concept abstract într-unul și mai vag și căutarea unor necunoscute îmbucurătoare poate avea, în fapt, consecințe antinomice. Spre pildă, putem porni într-o direcție aparent novatoare, dar în esență tradițional-arhetipală. Aici intervine, desigur, o altă problemă reală: în ce măsură putem considera desuet factorul tradițional? Înaintând cu raționamentul, ne putem întreba la fel de just dacă progresismul exclude sau nu, automat, ceea ce societatea consideră instituții consacrate și obiceiuri. În mod firesc, acestea din urmă apar și dispar, se remodelează, se adaptează. Există și varianta întoarcerii la origini sau la tipologia generațiilor trecute, care este o tendință frecvent întâlnită chiar și astăzi.

Conținutul conceptului de supraom nu ar putea fi ilustrat decât exemplificativ, nu și limitativ, întrucât gradul său de abstractizare este ridicat; mai mult, simpla lui analiză poate duce la interpretări subiective, particularizate. Supraomul, în termenii cei mai simpli, poate fi descris ca o versiune îmbunătățită a omului actual, un soi de homo sapiens sapiens sapiens. Aici trebuie însă să întrerup firul gândirii și să aduc în discuție departajarea pe care o făcea Nietzsche: în viziunea lui, omul și supraomul se răgăseau și se regăsesc simultan în cadrul social-istoric, proporțiile dintre aceștia variind; de pildă, considera civilizațiile greacă și romană ca fiind dominate de morala supraomului. Lucrul pe care doream să îl punctez amintind acest fapt este acela că viziunea mea ar putea fi lesne înțeleasă ca fiind pesimistă. Din punctul meu de vedere, supraomul este ”cantitate neglijabilă” în prezent, dacă ar fi să urmez propria-mi analiză. Aș putea considera, simplificând lucrurile până la inexistență, că această formă evoluată nici măcar nu… există. Considerentul ar fi după cum urmează: supraomul nu învârte lumea și lumea nu se învârte după supraom. El este prototipul singuraticului aflat într-un con de umbră care se ridică peste mișmașurile și mașinațiunile de esență slabă ale celorlalți. Nu este interesat să domine, nu este stăpânit de dorințe fierbinți și de chinuitoarea boală a tiranului.

Supraomul, după părerea mea, este un ascet; dar unul atașat de lume. Un om pentru care vâlvătaia patimilor nu e nici măcar mocnită; un om avid de cunoaștere, un om analitic, însă plin de emoție pură, neștearsă. Nimeni nu iubește omul și nu dăruiește lumii mai mult decât el.

Și atunci, vă întreb: există supraoameni? Sau este o altă himeră menită să ne anime puțin mândria nejustificată, de semizei?

Dacă însă modelul de supraom gândit de mine este credibil, măcar în mici, infime proporții, atunci poate există o șansă de evoluție. Ceea ce pot însă afirma cu certitudine este că o societate de supraomeni nu poate și nu va exista nicicând. Nici măcar să impună morala lor maselor, în calitate de coordonatori de suflete. Iar dacă va fi, deja evoluția ne va fi pătruns dincolo de oase: nu vom mai fi simpli oameni.

[Nuvelă] Dragoste cu sânge. Răzbunare cu flori

Dragoste cu sânge. Răzbunare cu flori

Fragment (această scriere nu a fost publicată încă)

(…)

În acea noapte, Vera cântă mai frumos decât oricând. Tragicul cântec de lebădă mângâie eterul, mângâie pe cei care ascultau și dansau piept în piept, mângâie privirea întristată a lui Dimitri Piotr Baratînski.

Când încheie, Vera păși grăbită spre ieșire. Veronica Pamfile și soțul ei, cunoștințe ale sale, au plecat alături de ea, ca să nu se ducă singură spre casă.

Dimitri nu se putu stăpâni și o prinse din urmă; o apucă de braț și stărui să îi vorbească. Soții Pamfile îi priviră îngrijorați, dar Vera le făcu semn să o ia înainte, că totul e în regulă.

            -Da, Dimitri.

Rusul scoase din nou trandafirul de la piept. Avea petalele la fel de proaspete și de strălucitoare.

rose

            -Te rog.

            -Nu! se opuse Vera cu tărie.

            -Ce s-a întâmplat? Măcar asta spune-mi.

            -Nu știu ce joc al sorții ne-a adus împreună, dar nu mă pot răzbuna pe tine.

            -Atunci iubește-mă! făcu el disperat.

Vera îi privi chipul cu trăsături aspre, ochii gravi, îi simți răsuflarea precipitată și sinceritatea. Oricare ar fi fost alegerea ei, urma să o regrete și să o îndurereze.

            -Dacă ar fi existat dreptate, tu nici n-ai fi fost aici și nu ne-am fi cunoscut. Îmi pare rău, dar iubesc mai mult țara asta.

            -Nu… Vera! VERA!

Vera a murit în acea noapte lovită de o mașină în plină stradă. Încercând să scape de urmăritorul ei sufletește distrus, femeia s-a aruncat în brațele morții. Nu că i-ar fi păsat, a murit râzând în hohote. Întinsă pe jos și lovită zdravăn, ea ar fi putut totuși supraviețui până soseau ajutoarele, însă a ales să renunțe la bătălia cu moartea.

Dimitri venise lângă ea, livid, strigase cu putere după ajutor. Lumea se adunase de jur împrejur, blocând traficul oricum redus la acea oră.

            -Doamne, Vera, rămâi cu mine, te rog! Nu renunța, nu mă părăsi! Te iubesc, Doamne, doar eu știu cât te iubesc!

            -Ha-ha! Mă duc acolo unde… acolo unde… voi fi liberă!

            -Scumpa mea, dra…

            -Șșș! făcu ea domol, ducând un deget peste buzele lui, pe care i le mânji cu sânge.

Apoi, privind într-o direcție unde nu se găsea nimeni, Vera mai adăugă cu un zâmbet larg:

            -Deci aici erau pumnul meu de pământ și… pietricelele pe care vi le-am cerut… ați întârziat atât de mult, frații mei!

            -Poftim? Nu-nu înțeleg…

Vera, cu privirea pierdută și cu un ultim hohot de râs, s-a stins din viață la 21:45. La ora 21:46 și 30 secunde au sosit și ajutoarele.

Nu s-a mai știut nimic apoi de Dimitri Piotr Baratînski. Dispărut a fost de pe fața pământului ori cel puțin din localul unde își băuse cu înghițituri mici, seară de seară, paharul cu votcă.

(…)

 

[Poezie] VII. Iertare la vreme rea

Va veni o vreme atât de rea,

cât un munte de înfrigurate neguri,

vei simți că e aievea, tare grea,

și ridica-vei obrazul mort la ceruri.

Și ploaia nu te va spăla,

o, nu te va curăța,

mirosul nelegiuirilor va zăbovi în tine

vreme îndelungată: o mie de ani… și mai bine.

Și Styxul cela spurcat

mirosi-va a flori de trandafiri, (pe lângă tine)

cu ale lor dulci, moarte priviri;

în oglindă te-ai uscat.

 

Eu nu vreau, nu!

Cât de bine doar…

să răsar din miez de pâine,

să tresar și-n vis azi, mâine,

să sorb din cupa cu vin,

să scot din mine acel pelin.

Chiar de am de înfruntat atâtea cercări, atâta durere în șoapte,

voi ști să aleg mereu și voi ierta de șaptezeci de ori câte șapte.

iertare

[Poezie] VI. Epitaful dragostei

Ce dor frenetic

sau ce iluzie deșartă –

acum, la ceas târziu în noapte,

îmbracă inima în șoapte?

*

Să fie, oare, suspinul de demult?

sau poate-un fior ce n-a trecut?

Mi-ai dat cândva iubire și pumnal

și m-ai lăsat pe loc mustind a moarte,

vai, cât te urăsc! și te iubesc foarte.

*

Un chin prelung venit-a,

tare m-a mai urgisit.

Dar ce nu ai știut –

da, tu, frumoaso –

pumnalul mi-a croit drum drept, ferice, nou;

întunericul l-am străpuns fără ecou.

*

Ce-a fost al nostru, ducă-se!

Peste dragostea noastră așternut-am epitaf.

cropped-wallpaper-old-books-1920-x-1080-full-hd3.jpg

Scriitorul și opera sa

Scriitorul e pus în lumină sau în umbră nu doar prin calitatea operei sale, ci și prin viața sa, firea sa, faptele sale. Desigur, ar fi admirabil ca acesta să fie nu doar un bun mânuitor al condeiului și creatorul unei vaste, elaborate și importante opere, ci și un om aflat de partea cea bună a baricadei; de ce nu, în fiece situație conflictuală.

Nu pot să nu remarc relativismul unei asemenea abordări: nu doar că am ajunge să ostracizăm lucrări de o valoare inestimabilă care nu au de-a face cu niciun sâmbure de propagandă, de manipulare sau de ridicare în slăvi, dar am uita să facem o disociere între scriitor și opera sa. Din punctul meu de vedere, departajarea trebuie să fie obligatorie – acolo unde este cazul. Multe lucrări au fost și sunt puse premeditat în umbră din cauza unei așa-zise apartenențe a scriitorului la un anumit regim/o anumită ideologie. Atât timp cât acea afinitate nu se întrevede și în conținutul scrierii, pericolul nu există. Fiecare om are înclinațiile sale și o creație independentă de acele înclinații ar trebui apreciată strict textual, fără o extindere vană la persoana autorului și la viața sa.

În prezent, opere însemnate pentru patrimoniul cultural al țării sau chiar al lumii sunt deliberat mânjite cu noroi, eventual de simple zvonuri în legătură cu creatorul sau creatoarea acestora. ”Nu voi citi acea carte, a avut sifilis ăla care a scris-o.” ; ”Nu citesc așa ceva, tipul care a scris-o era un oportunist, s-a dat cu comuniștii/legionarii etc”. Nimic mai trist. Persoana în cauză poate ar fi îndreptățit să fie judecată pentru o lașitate de felul acela, pentru oportunism și alegeri fundamental greșite, deși chiar și așa ar trebui să se bucure de prezumția de nevinovăție, dar opera autonomă față de creatorul ei, ce vină are? Ea e precum un organism viu care inspiră prin filele sale sau prin ecranul calculatorului și care s-a rupt de degetele născătorului ei.

Să luăm aminte la faptul că Dumnezeu ne-a acordat o imensă libertate; și scriitorul de bună-credință dorește ca opera sa să aibă asemenea autonomie. Pe scurt, să apreciem creația scriitoricească și de orice altă natură pentru conținutul și substanța ei și, separat, pe autorul său, pentru ce a fost, este și va fi. Și mai pe scurt: un nenorocit poate avea scrieri nespus de valoroase.

Chapter one

Dreptul și morala

Ar trebui să mai specific de ce dreptul și morala sunt indisolubil legate, se găsesc într-o simbioză ori reprezintă chiar un monolit? O parte însemnată a ceea ce înseamnă morală capătă concretețe prin rigorile dreptului. Întotdeauna dreptul trebuie să rămână în sfera moralei. Ea reprezintă amalgamul de precepte, obiceiuri și idei abstracte ce converg în substanță efectivă de sintetizat prin norme juridice. Cum ar putea fi o sentință sub imperiul legalității, dar în același timp să contrazică normele morale? Hotărârea judecătorească ar trebui să se împace și cu legalitatea, și cu moralitatea. Curios lucru cum legea nu întotdeauna respectă cerințele celei din urmă, de parcă nu ar fi creată de oameni, pentru oameni.
Morala e, cumva, organică. Unii ar spune că sunt doar precepte inoculate din primii ani de viață, dar, în fapt, este mai mult decât atât: chiar și în obârșiile neștiute sau puțin știute ale lumii, oamenii au înțeles că nu e bine să ucizi, pentru că poți păți așijderea; să nu furi, pentru că și ție ți se poate fura și tot așa. Este raportarea la sine de esența moralei, în termenii cei mai simpli, apoi intervin și educația și concepțiile dobândite. Cu toate acestea, există persoane care săvârșesc ilegalități, omoruri, fraude fiscale etc. Dar ceea ce e important de subliniat este că și aceștia își dau seama în sinea lor că, de pildă, un omor este o cruzime și o violare gravă a moralei(și a legii penale în acest caz), simțindu-se vinovați într-o măsură mai mică sau mai mare – tocmai prin această raportare la sine. Nu cumpănesc gravitatea faptei lor persoanele fără discernământ(temporar sau viager). Căci dacă nu ne-am pune, de fapt, în toate situațiile și am fi rupți de noi înșine, unde ar fi identitatea noastră? De unde ar mai izvorî morala?