CATHY*
otrăvitoarele tale buze
strivite de un zid părăginit
îl zgârii cu un ultim spasm
stafie blestemată încolăcită în iederă,
mă chemi în neant nepedepsit
iubire refăcută în infern
anul trecut mi-a pierit umbra
la geam, în odaia ta, era frig
* Trimitere la personajul Catherine (Cathy) din romanul lui Emily Brontë, „La răscruce de vânturi”.
am pregătit barajul
și stau pe o margine zimțată
cercuri de mister albe
fac șuvoaie de vânt în inima lui
mii de gânduri să ne închinăm acolo,
în văpaia ce se cere stinsă
în mișcările dense precum faldurile roșii
nestăpânirea, adică tu, e oceanul vieții
și eu sunt albia râului crăpat
în fibre și oase și ochi și gură și păr
și capilare și membre și în creier – crește apa
Mariana Cornea mi-a făcut o imensă bucurie oferindu-mi acest roman excepțional, pe care mi l-am dorit din prima clipă în care am auzit de el. De când i-am citit titlul, care pentru mine are o dublă semnificație în propria imaginație, respectiv de femeie frumoasă, diafană, sexy și de corespondent sinonim al compasiunii, am simțit cum tresar. Nu mică mi-a fost uimirea când, lecturând cu nesaț, am descoperit și alte simboluri, ba chiar nenumărate – nume, locuri, descrieri – cu însemnătate aparte.
Romanul se deschide prin cursivitatea unui râu de conștiință care se varsă în conștiința cititorului, năucindu-l și introducându-l într-o lume descrisă de un realism care taie dincolo de frumoasele abstracțiuni. Este o proză construită cu o tehnică dulce, aproape lirică, dar care vădește și prefigurează o lume barbară, realistă până în străfunduri. Dincolo de toate acestea, există un dualism, o dihotomie care nu doar împarte, ci și încheagă, mai ales când ne referim la personajul Mila, „jumătatechip-jumătatepiatră și metal”. De altfel, văduvită de orice bucurie, aceasta încearcă să scape apelând la o nouă identitate, o nouă viață, care are, la rândul ei, proaspetele sale vicisitudini.
Planurile se întrepătrund, asemenea acțiunii și asemenea balansului între trăiri și semnificații. Mila este un pion în mâinile destinului, o femeie supusă încercărilor, neavând altă armă decât propria forță interioară, așa cum femeia în decursul istoriei nu s-a putut apăra, de multe ori, altfel decât prin propria conștiință, putință psihică, prin propriul suflet… când nici moartea nu mai este definitivă în fața durerii. Neavând altă cale, singurul refugiu era îndurarea greului până la dezumanizare; și, crezând că e dezumanizată, mai îndura puțin, până ce inima îi pulsa iarăși. Și tot așa, un cerc vicios din care femeia rămânea femeie, iar bărbatul, dacă nu era deja, devenea bărbat sau monstru.
Bărbat fiind, nu pot decât iubi Femeia…
Am auzit că mersul de unul singur pe drumul fricii e un privilegiu, carnea înșurubată în templul eliberării, demonii și îngerii, unii harnici, alții întinși doar să creeze impresia de spațiu, spun șarpelui să ducă otrava, dulce otravă a tainelor mele!
tu mă aștepți înfiorată atât timp cât mă încred
trăiri tulburi în ape zbuciumate verzi
înalte ca trunchiuri nevăzute, nerostite
vinișoarele din ochi și destinderile feței – ți le știu,
stânci purtate în piepturi marine, nisipoase
vârtejul îmi dezleagă brațele în întinderea albastră
unde toată sarea e din ochii tăi venită
și în loc de sânge ai apă de izvoare
regăsirea noastră stă încremenită pe uscat
un val de-o secundă, două, trei,
fapta se rezumă la alegeri incipiente,
la fel și destinul
cred că este o forță în fiecare vlăstar
nu-mi slăbește vederea
nu-mi slăbesc genunchii
tabloul mineral din față sunt eu
mișc lucrurile, le inspir și le expir
apele marine freamătă precum buzele mele
visând ieri, construiam cărarea
și din gânduri uscate desprindeam ramuri
și din ramuri, muguri și frunze
și din muguri, floare, rod
ceasul zâmbește
fragile amânări zidesc nopțile
în veghe cu gestică vie
stihul mecanic e adumbrit
prin porturi, văzduh și în vele
totuși, marea e calmă
îmi trec palma pe sub ceafă,
oftez ușurat – mă iubește încă.
Tavanul e tabloul pasiunii:
o clipă trece acum și renaște la primăvară
cerul e alb
când crezi că este prima vedere,
de fapt, e o recunoaștere din veacuri
un panteon de mâini proprii
puse unele peste altele, acoperind privirea.
trăiri însă se nasc, de fiecare dată –
din trup în trup, din mantie purtată
murind un strigăt într-un câmp de flori,
se naște un cântec viu, în ochi aprinși
ținându-ne de mână
locuind pe clavicula ta,
cerul meu, bărbia ta
lacrima e ploaia
râsul e văpaia
răsărit de lume între palme,
o pasăre înălțată pe meleag de flacără
și ceva strigând din întuneric
tribut zilei fără tihnă;
între un ochi viu și unul mort
e crepusculul domol
așa cum tu închideai ochii și râdeai
când hrăneai păsările de pe râu,
așa mi-a zâmbit și mie omoplatul tău
o strângere la începutul timpului
rostogolită de-a pururea
irisul meu e un petic din rochia ta
și mai e ceva, dar îți spun altădată,
când mă cufund între palme, în răsărit de lume
a înflorit sângele pe câmp,
e un fior de demult
pielea se lasă îmblânzită
atâta zvârcolire a fost până acum
ești pregătită, însă
pe nori, tăișul aduce ploi
unde apa se întâlnește cu vântul
unde două furtuni
de gheață și de văpaie
se ating și se pierd
e iubirea care mă îneacă și mă arde
n-am să încetez să te iubesc
un fragment din destinul meu e în tine,
mereu a fost, mereu va fi
unde apa se întâlnește cu vântul
la margini de lume deschise-n sărut
mama himeră suflă,
înfiorând verdele sub spice,
înghesuind în vârful degetelor lungi
rânduri din visul ce-l inundă;
mâinile mele sunt încolăcirile
dintre amiezile noastre și destin,
mâini cu zvon de mâine și de tine;
nu mă deosebesc cu nimic,
căci pășind pe suprafața Domnului –
pe dealuri, mlaștini și creste,
mă simt dator să purced curat
iubirea palpită, dar tace,
crescând gentil în adormiri de trupuri,
sunt tot eu în emoții neștiute,
mă simt în vena de la gât,
lumină chioară și tu în ochiul meu.
Claudiu-Liviu Onișoară. Blog de Literatură, Pictură și Teatru 