,
cerul se scutură de un murmur,
tăcerea zidită cumpănind:
desfacerea strânsorii ori curmarea
glasului înfierbântat,
vorbesc, poate, cu buzele tale
pulsând în ritm de viață curgătoare,
gândul meu nu mai e încovoiat,
te țin în brațe ca pe un fulg,
greutatea ta e în stelele privirii,
căci ochii mă privesc și ard,
ieșim din măștile de carne și de os.
femeie, vrei iubire?
primește-o,
dar nu am sufletul curat,
încerc,
Stau chircit și gol într-o albie uscată de râu,
la capătul lumii e o altă lume
și viața din mine trăiește o altă viață;
ridic privirea încruntat,
o piatră albă, lucioasă, mă privește
”dă-mi suflarea vieții, prietene”
mie îmi pulsează sângele în vene
”dă-mi suflarea vieții” – repetă,
și-atunci răspund: ”trăiesc o moarte”
mă sprijin în cot,
piatra îmi dă târcoale
și nu am putere să fug
”deschide ochii și vezi”
deschid ochii…
Mâna plină și albă lăsată pe plexul solar,
o foaie zboară domol prin aer –
pe ea, mulțime de linii trasate în creion,
o schiță vie, din care se întind artere;
una din ele stă încarnată în tavan,
altele în podele.
Când mi se zbate ochiul sau inima,
schița pompează și ea suflul vieții în jur,
iar ce e șters și prăfuit capătă contur.
Îmi aștept de atâta vreme vremea,
că și zbuciumul s-a prăvălit cu noimă.
Femeia mea caldă s-a dus, o știu,
la deșteptare limbile ceasului se încurcă
și deplâng răsăriturile gorgone,
cărora le zădărnicesc fioroasa preschimbare.
O floare de sânge pe rochia albă de in,
pieptul ei, străpuns de rădăcini,
hrănind pântecul copacului-toamnă.
Femeia aceasta venită are ochii reci
și mustește în ținut,
strivind în palmă ciorchinii grei –
sânge de strugure în râuri șerpuitoare.
mâinile îmi plutesc pe o apă neagră,
nu se scufundă,
și în timp ce cioburi ascuțite
îmi taie pânza minții,
transpar.
nu mai sunt eu, ci apa tulbure,
iar ea se scurge, șerpuiește, pătrunde
în măruntaiele pământului.
sunt amorf, lichid,
o licoare ce-ți sapă în pântece,
ce te otrăvește;
așadar, bucură-te:
spuneai că am privirea ucigătoare,
asta sunt: privire lichidă.
pe țărmul alb precum albul ochilor
vine marea înspumată cu cenușă;
e tristă și dezolantă
și îmi urcă până la genunchi.
în zare arde cerul și se destramă –
mă înconjoară bucăți din cerul-scrum;
ninge. ninge sau plouă încenușat
și mă las mâncat de apă,
descătușarea vine ca o boare sărată
am intrat în mare și marea îmi curge prin vene
ca și cum
sunt altul.
Claudiu-Liviu Onișoară. Blog de Literatură, Pictură și Teatru 