Arhive etichetă: Poezie

[Poezie] XII. Omul

Printr-o rană a cerului,

ochiul scrutează, sângerează,

căci cercetând nemărginirea,

neputința crește, învolburează.

Tu, petic de carne,

descusut din pânză veche,

mirat în fața vieții

precum

lumina-n fața ceții,

cum te-ai adăugat realității?

Vlăguit, anemic,

bătut de vânt, chircit de frig,

bolnav, mărunt; cât te mai strig?

Și totuși, te ridici…

căci în tine e o ață de care te ții legat,

ca de-o ultimă speranță.

Fire adâncă, legământ,

omule!

ești frate cu acest pământ,

omule!

nu te lăsa purtat de vânt…

bright-light

[Poezie] XI. Iulia Hașdeu

Înnodai idei cu pietre mate…

șlefuind emoții, versuri preacurate.

Din cerul ce stă să se coboare,

ochii tăi lucesc prin stele, oare?

N-aș ști, greu mi-ar fi să-ți spun,

și nici n-aș cuteza, eu, ageamiu de zile mari…

dar gândul mă împinge, căci nu pot să nu mărturisesc:

fiica geniului de o înspăimântătoare vastitate*

ești tu, Iulia Hașdeu, suflet nobil, sensibilitate.

 

*după cum l-a numit Mircea Eliade pe Bogdan Petriceicu Hașdeu, tatăl Iuliei

Iulia

 

[Poezie] X. La mijirea zorilor

Poezia aceasta ilustrează cel mai fidel esența blogului. Este, dacă doriți, Poezia. Sper să vă placă!

Subțiri trunchiuri negre, în ceață urcând;

lungul drum al zilei, în noapte curgând.

Grăbit pe astă cale, hoinar mă trezesc…

purced să dau de tine, hotar pământesc.

 

Cade spic de ploaie, cerul se-ncovoaie;

e cumplit de rece. Doare frigul, cum, nu știi?…

Dar nu mai mult decât tăcerea buzelor trandafirii.

 

Mi-au crăpat degetele de când ți-am scris în vis

scrisoarea vieții noastre, când pripit ne-am cuprins.

Greu mă mai frământă toamna și taina amintirii

și întunericul depus în mine, prefacerea-mplinirii.

 

Cum să-ți spun totul, pășind zgribulit pe drumul șerpuitor?

Cum să-ți zic că am răzbit, că văd zorii mijind scăpărător?

Sunt doar dragoste și viață. Fără tine. Fără ceață.

 

Misty sunrise

[Poezie] IX. Toamnă

S-a frânt ceva.

Nu întunericul, nici bolta,

deși nu pare cerul ostoit;

din crăpături de nori, se scaldă uscăciunea.

*

Vremea zburdă, se afundă,

iată, sufletu-mi inundă.

*

S-a frânt ceva.

Nu lumina, nu ogorul,

deși pământu-mi pare însetat;

din înalt, din ochi de sticlă,

din vreo râpă, din vreo pâclă,

din vreo doină nerostită,

se înalță… aspră, da, dar și dulce și semeață.

*

Ridic pieziș privirea, în ochi se scutură de plumb,

e toamna cea neofilită, șade-acolo pe un dâmb.

51

[Poezie] VIII. Amintire în amurg

Stejar în inima pădurii, clătinat de vânt;
Mişcări în taină, unduitoare, mişcări în gând;
Ramurile odată verzi pătrunse sunt de vreme,
ca şi iubirile lumeşti, seci; ele nu-s perene.

Din semințe putrede se nasc balauri.
Se-ndreaptă timpul? Spre râpe şi coclauri.
Şi din acel stejar de uscăciune năpădit,
o pieritoare dragoste spre ceruri s-a suit.

Şi mă gândesc…
tot mă gândesc…
cu privirea vie şi privind flacăra-n lințoliul înserării,
la ale vieții mreje, la a timpului zvâcnire;
a lumii amorțire e-o gravă prorocire.

Şi îmi amintesc…
aşa clar îmi amintesc…
de clipa întâlnirii, de clipa regăsirii;
stejarul s-a uscat.
Dar eu, eu sunt aşa fericit –
în amurg, stejarul a-nflorit.

1504

[Poezie] VII. Iertare la vreme rea

Va veni o vreme atât de rea,

cât un munte de înfrigurate neguri,

vei simți că e aievea, tare grea,

și ridica-vei obrazul mort la ceruri.

Și ploaia nu te va spăla,

o, nu te va curăța,

mirosul nelegiuirilor va zăbovi în tine

vreme îndelungată: o mie de ani… și mai bine.

Și Styxul cela spurcat

mirosi-va a flori de trandafiri, (pe lângă tine)

cu ale lor dulci, moarte priviri;

în oglindă te-ai uscat.

 

Eu nu vreau, nu!

Cât de bine doar…

să răsar din miez de pâine,

să tresar și-n vis azi, mâine,

să sorb din cupa cu vin,

să scot din mine acel pelin.

Chiar de am de înfruntat atâtea cercări, atâta durere în șoapte,

voi ști să aleg mereu și voi ierta de șaptezeci de ori câte șapte.

iertare

[Poezie] VI. Epitaful dragostei

Ce dor frenetic

sau ce iluzie deșartă –

acum, la ceas târziu în noapte,

îmbracă inima în șoapte?

*

Să fie, oare, suspinul de demult?

sau poate-un fior ce n-a trecut?

Mi-ai dat cândva iubire și pumnal

și m-ai lăsat pe loc mustind a moarte,

vai, cât te urăsc! și te iubesc foarte.

*

Un chin prelung venit-a,

tare m-a mai urgisit.

Dar ce nu ai știut –

da, tu, frumoaso –

pumnalul mi-a croit drum drept, ferice, nou;

întunericul l-am străpuns fără ecou.

*

Ce-a fost al nostru, ducă-se!

Peste dragostea noastră așternut-am epitaf.

cropped-wallpaper-old-books-1920-x-1080-full-hd3.jpg

[Poezie] V. Du-te, iubire!

Biserici pustii și pustiu pământ,

dangăt, cântec și glas pieritoare.

Un ochi se-nchide, drumul: revendicat,

un om, un om se stinge nemângâiat.

Lumea care vine – ce crezi? – nu m-a înfiat.

Parfum și poezie și iubire și viață –

Murit-au timpuriu și se pogoară în ceață.

 

În urma pașilor tăi, doar graba mea înceată mai tresare,

În urma pașilor tăi, la dracu! soarele nu mai răsare.

 

În pasul tău zăresc poate o stea.

În părul tău mișcat de vânt pierea(m…)

umbra iubirii, amarul tristeții…

Pornești pe noul, pretinsul drum al vieții.

 

Du-te, femeie! Și lasă-mă să mă pierd în vânt,

Oricum n-a mai rămas nimic în lume sau în gând.

singuratate1