De prea mult timp avem buzele cusute,
și șăgalnica soartă în van ne îmbie;
purtăm o sârmă pe încheieturi
și vene înnodate,
umerii, striviți de-un bolovan,
și capul greu se pierde;
disper în amuțire,
icnesc și scrâșnesc, tot mai bolnav;
Dar strig. Strig când pe tine te chem
și buzele-mi picură sânge
și inima bubuie
și pasul se clatină.
Acestea și altele le simt
când iubirea ta
se prelinge în mine
și flori de lumină cresc pe cer.
Claudiu-Liviu Onișoară. Blog de Literatură, Pictură și Teatru 
Extraordinar de rasunator prin intensitatea si pasiunea cuvintelor izvorate din inima!!
Felicitari!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mulțumesc frumos, Roxana! 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
De fiecare dată când citesc poeziile tale, mi se pare că apasă asupra lor nori negri de furtună. Așa că mă bucur să descopăr în final, că lași o portiță de scăpare, așa cum fac iluzioniștii profesioniști 🙂 . Să evadezi la timp!
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Ah, mulțumesc mult pentru această înțelegere clară a textelor! Mă bucur că se poate observa asta, voluntar sau involuntar, prin simțire. 😀
ApreciazăApreciat de 2 persoane