Printr-o rană a cerului,
ochiul scrutează, sângerează,
căci cercetând nemărginirea,
neputința crește, învolburează.
Tu, petic de carne,
descusut din pânză veche,
mirat în fața vieții
precum
lumina-n fața ceții,
cum te-ai adăugat realității?
Vlăguit, anemic,
bătut de vânt, chircit de frig,
bolnav, mărunt; cât te mai strig?
Și totuși, te ridici…
căci în tine e o ață de care te ții legat,
ca de-o ultimă speranță.
Fire adâncă, legământ,
omule!
ești frate cu acest pământ,
omule!
nu te lăsa purtat de vânt…