Arhive etichetă: vers

[Poezie] IX. Toamnă

S-a frânt ceva.

Nu întunericul, nici bolta,

deși nu pare cerul ostoit;

din crăpături de nori, se scaldă uscăciunea.

*

Vremea zburdă, se afundă,

iată, sufletu-mi inundă.

*

S-a frânt ceva.

Nu lumina, nu ogorul,

deși pământu-mi pare însetat;

din înalt, din ochi de sticlă,

din vreo râpă, din vreo pâclă,

din vreo doină nerostită,

se înalță… aspră, da, dar și dulce și semeață.

*

Ridic pieziș privirea, în ochi se scutură de plumb,

e toamna cea neofilită, șade-acolo pe un dâmb.

51

[Poezie] VIII. Amintire în amurg

Stejar în inima pădurii, clătinat de vânt;
Mişcări în taină, unduitoare, mişcări în gând;
Ramurile odată verzi pătrunse sunt de vreme,
ca şi iubirile lumeşti, seci; ele nu-s perene.

Din semințe putrede se nasc balauri.
Se-ndreaptă timpul? Spre râpe şi coclauri.
Şi din acel stejar de uscăciune năpădit,
o pieritoare dragoste spre ceruri s-a suit.

Şi mă gândesc…
tot mă gândesc…
cu privirea vie şi privind flacăra-n lințoliul înserării,
la ale vieții mreje, la a timpului zvâcnire;
a lumii amorțire e-o gravă prorocire.

Şi îmi amintesc…
aşa clar îmi amintesc…
de clipa întâlnirii, de clipa regăsirii;
stejarul s-a uscat.
Dar eu, eu sunt aşa fericit –
în amurg, stejarul a-nflorit.

1504

[Poezie] V. Du-te, iubire!

Biserici pustii și pustiu pământ,

dangăt, cântec și glas pieritoare.

Un ochi se-nchide, drumul: revendicat,

un om, un om se stinge nemângâiat.

Lumea care vine – ce crezi? – nu m-a înfiat.

Parfum și poezie și iubire și viață –

Murit-au timpuriu și se pogoară în ceață.

 

În urma pașilor tăi, doar graba mea înceată mai tresare,

În urma pașilor tăi, la dracu! soarele nu mai răsare.

 

În pasul tău zăresc poate o stea.

În părul tău mișcat de vânt pierea(m…)

umbra iubirii, amarul tristeții…

Pornești pe noul, pretinsul drum al vieții.

 

Du-te, femeie! Și lasă-mă să mă pierd în vânt,

Oricum n-a mai rămas nimic în lume sau în gând.

singuratate1