Printr-o rană a cerului,
ochiul scrutează, sângerează,
căci cercetând nemărginirea,
neputința crește, învolburează.
Tu, petic de carne,
descusut din pânză veche,
mirat în fața vieții
precum
lumina-n fața ceții,
cum te-ai adăugat realității?
Vlăguit, anemic,
bătut de vânt, chircit de frig,
bolnav, mărunt; cât te mai strig?
Și totuși, te ridici…
căci în tine e o ață de care te ții legat,
ca de-o ultimă speranță.
Fire adâncă, legământ,
omule!
ești frate cu acest pământ,
omule!
nu te lăsa purtat de vânt…
Claudiu-Liviu Onișoară. Blog de Literatură, Pictură și Teatru 
A republicat asta pe Cronopedia.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mulțumesc mult! 🙂
ApreciazăApreciază
Și totuși vântul ne poartă…
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Poezie foarte profunda cu un mesaj final plin de putere inaltatoare…!
Felicitari!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Vă mulțumesc frumos! 🙂
Da, vântul ne poartă, însă e de datoria noastră să rămânem oameni sau măcar să ne străduim în sensul acesta… 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Foarte bine spus, Claudiu! Insa nu trebuie sa utilizezi aceasta forma de politete…Diferenta de varsta nu cred ca este atat de mare. Inca nu sunt atat de batrana…:)
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Știu, Roxana; mulțumeam pentru ambele comentarii de mai sus 😀
ApreciazăApreciat de 1 persoană
A fost o ne intelegere! It may happen!! 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mă întorc la versurile de ieri, așteptându-le pe cele de mâine. Și mă bucur că nu m-am lăsat încă purtat de vânt.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Vor veni versuri noi curând, a fost o perioada de studiu intens… 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mă gândeam eu 🙂 . Spor!
ApreciazăApreciat de 1 persoană