Arhive etichetă: Poezie

[Poezie] XXIV. Femeia-toamnă

Îmi aștept de atâta vreme vremea,

că și zbuciumul s-a prăvălit cu noimă.

Femeia mea caldă s-a dus, o știu,

la deșteptare limbile ceasului se încurcă

și deplâng răsăriturile gorgone,

cărora le zădărnicesc fioroasa preschimbare.

 

O floare de sânge pe rochia albă de in,

pieptul ei, străpuns de rădăcini,

hrănind pântecul copacului-toamnă.

 

Femeia aceasta venită are ochii reci

și mustește în ținut,

strivind în palmă ciorchinii grei –

sânge de strugure în râuri șerpuitoare.

 

toamnă

[Poezie] XXIII. Sălbăticie

nu i se vede decât coama țepoasă și aspră

și cum mușcă din pământ,

veacul ce a început

risipindu-se în stihii

și cu fiecare zi

arzând tot mai vitregit

în piepturi, la hotar de trezie și de vis.

 

și cum și-o privire spălăcită poate fi o torță,

ascultați, vedeți: o limbă trece peste buze discret,

roua înflorește pe frunte

și dogoarea dinăuntru pârjolește

nemernic și avid.

 

mantia lumii cernită

e acum roasă de un foc ce nu arde,

dar inundă.

 

Fire Fractal

[Poezie] XXII. Mărturia apei

mâinile îmi plutesc pe o apă neagră,

nu se scufundă,

și în timp ce cioburi ascuțite

îmi taie pânza minții,

transpar.

nu mai sunt eu, ci apa tulbure,

iar ea se scurge, șerpuiește, pătrunde

în măruntaiele pământului.

 

sunt amorf, lichid,

o licoare ce-ți sapă în pântece,

ce te otrăvește;

așadar, bucură-te:

spuneai că am privirea ucigătoare,

asta sunt: privire lichidă.

 

Black water

[Poezie] XXI. Sunt altul

pe țărmul alb precum albul ochilor

vine marea înspumată cu cenușă;

e tristă și dezolantă

și îmi urcă până la genunchi.

în zare arde cerul și se destramă –

mă înconjoară bucăți din cerul-scrum;

ninge. ninge sau plouă încenușat

și mă las mâncat de apă,

descătușarea vine ca o boare sărată

 

am intrat în mare și marea îmi curge prin vene

ca și cum

sunt altul.

 

PACIFIC OCEAN WAVES RIALTO BEACH OLYMPIC NATIONAL PARK BLACK AND

[Poezie] XX. Măreață, așa să-mi fi rămas…

Aș vrea să mi te scutur de pe piele,

firul înnodat ne e deja vrăjmaș,

gustul tău e searbăd, fără de scântei,

de sunt eu apă, tu ești zăgazul ei.

 

Aș vrea să nu mai stai pe-un talger,

să nu mai fii desculță printre stânci,

picurii de sânge și gustul lor subtil

pune-i într-o cupă, scutură-i febril.

 

Și aș mai vrea, vai, câte aș mai vrea,

să fii iar lebăda gingașă, să nu te fi știut,

în inima ta să nu îmi fi făcut locaș,

crezându-te măreață, așa să-mi fi rămas.

0004319828_10

[Poezie] XIX. Progresie

Rochia, de-un roșu turbat,

mâna către sânul alb și plin,

dar niciun privitor; nici admirație, suspin.

 

Dansa în cercuri largi,

dansa în semiîntuneric,

pașii de odinioară, pașii cei smintiți;

nici vie, nici pustie, rana celor adormiți.

 

O mână-n lături! Alta-n șold…

Trece-un ceas, apoi alt pas,

totu-i mai neclar, confuz,

un junghi trăsnește, încheieturile se frâng.

”Sa-l duc la bun sfârșit, chiar de-ar fi să plâng!”

 

Se-oprește în loc,

încăperea stă să cadă;

e singură și piere, căci nu are răspuns.

Inima-i se frânge: atâta foc în glezne,

atâta bucurie de împărtășit, pulsând de viață,

dar de privit, dar de iubit? Năluci reci și gheață.

………………………………………………………………………

product-image-527930769_300x300

[Poezie] XVIII. Rămășița lumii

fire de nisip se scurg din colțuri de ochi,

vitraliile lumii vechi sunt sparte.

stră-stră-strănepotul unui pițigoi abia se clatină

pe creanga pietrificată, zborul lui e frânt.

 

zidul cariat și verde, cu mușchi jilav –

un spirit tot mai șters se reazemă de el,

munții-s acum șes, cei din urmă stau să cadă,

o umbră tot mai mare se întinde în zare.

 

și dintre toate cestea aflate în cădere,

dintre atâtea suflete fără noimă,

un prunc cu păr bălai, roș în obraji

e purtat în brațe cu lacrimă și foc.

 

din mormântul vechii lumi poate s-o îndura

lume nouă să rodească,

lume nouă, vie și senină,

din cel din urmă fir de dragoste.

 

Pitigoi_de_munte2_foto_Szabo_Jozsef

cezanne_evipo023_657_-10177-.bw

shadows-on-wall

[Poezie] XVII. Strigătul libertății

De prea mult timp avem buzele cusute,

și șăgalnica soartă în van ne îmbie;

purtăm o sârmă pe încheieturi

și vene înnodate,

umerii, striviți de-un bolovan,

și capul greu se pierde;

disper în amuțire,

icnesc și scrâșnesc, tot mai bolnav;

 

Dar strig. Strig când pe tine te chem

și buzele-mi picură sânge

și inima bubuie

și pasul se clatină.

Acestea și altele le simt

când iubirea ta

se prelinge în mine

și flori de lumină cresc pe cer.

libertate

[Exercițiu liric] Jocul de-a v-ați ascunselea

Un joc rimat, împreună cu Jocul de-a V-ati Ascunselea.

 

Doar un mărgăritar strălucește în întuneric,

căci celălalt ochi îl ai închis,

te ascunzi, pribegită, în spatele vorbei,

iar eu te chem, din nou, slava pașilor mei;

ești tot tu, rupând acel plictis.

 

Doar un cântec se deznoadă suav, grav în astă noapte,

căci e al tău, mângâietor și-adânc,

și nu doar o vorbă ludică, o vorbă de-ascunziș.

Și, vai, așa cum stau acolo și te privesc pieziș,

mi te imaginez pășind ca în ascuns, furiș.

 

Dar tu te răsucești, crezându-te cuprinsă,

dispari din trupul meu muncit, spășit…

E patima dragostei, a închinării în fața neîndurării;

te văd deja mai șters, amarul burnițării,

nu mai e un joc, vreau să te văd, deșertăciune!

Te implor, arată-te, căci dorul meu mă pierde…

 

Ceru-i fără nouri, luna, de cristal,

stau de veghe timpului, fruntea-nrourată,

deja nicio boare, nicio lacrimă cutezătoare,

doar oftat de resemnare în mintea mea;

și iată-te în prag, visul, chipul meu dulce,

tu, învingătoare, eu, purtător de cruce.

 

10875583545_bab1bddde3_b

[Poezie] XIV. Flori oarbe

florile ce creșteau în tine,

muntele răsucit într-un verset

citit la chindie

și oglindit în apa gândurilor

amintesc de cenușa stelelor;

 

nu mai pot zace

pe-al cuvintelor mormânt,

și nici să pogor ploaia peste pământul mistuit;

poate roua lacrimilor tale

va da floare nouă, oarbă,

și vei arde din nou

luminând și bolta mea de gheață…

 

tumblr_nlbexhlfen1tf67l3o1_400