sentința: o eternitate de muncă silnică
râd isteric,
dar nu protestez
ochii lor nu au globi,
ci pânze de păianjen;
în loc de dreptate, legalitate,
în loc de apărări, căpățâni-servietă.
ei nu știu cât face o eternitate
Arhive etichetă: Poezie
[Poezie] XXVIII. Apropiere
,
cerul se scutură de un murmur,
tăcerea zidită cumpănind:
desfacerea strânsorii ori curmarea
glasului înfierbântat,
vorbesc, poate, cu buzele tale
pulsând în ritm de viață curgătoare,
gândul meu nu mai e încovoiat,
te țin în brațe ca pe un fulg,
greutatea ta e în stelele privirii,
căci ochii mă privesc și ard,
ieșim din măștile de carne și de os.
femeie, vrei iubire?
primește-o,
dar nu am sufletul curat,
încerc,
[Poezie] XXVI. Celor pe care îi iubesc
Lasă-ți jos coroana; fruntea, sub sărutul meu, să îți ard măcar un bob din chiciura ce te omoară.
la început mi-ai fost străină,
te-am pus în focul inimii
și credeam,
credeam că rădăcinile-ți cresc din mine.
dar tu îmi devorai primirea,
din fâșiile mele te ridicai
și eu pâlpâiam jalnic, tot mai jalnic –
ți-a părut rău când, muribund, te-am izgonit,
lumina din priviri părea că scade
și tu, alături de ea; și nu se cade.
erai din nou străină, în frig, și blestemai,
”lasă-ți jos coroana,
fruntea, sub sărutul meu,
să îți ard măcar un bob
din chiciura ce te omoară”
mi-ai scuipat mâna din porțelan,
ai vărsat pocalul cu venin,
eu tot mai tare te strângeam –
până ce s-a făcut atât de cald,
din spatele meu au înflorit crini
și ai plecat în lume, viață nouă.
în urma ta: un trup murind în rouă.
[Poezie] XXV. Comuniune
Mâna plină și albă lăsată pe plexul solar,
o foaie zboară domol prin aer –
pe ea, mulțime de linii trasate în creion,
o schiță vie, din care se întind artere;
una din ele stă încarnată în tavan,
altele în podele.
Când mi se zbate ochiul sau inima,
schița pompează și ea suflul vieții în jur,
iar ce e șters și prăfuit capătă contur.
[Poezie] XXIV. Femeia-toamnă
Îmi aștept de atâta vreme vremea,
că și zbuciumul s-a prăvălit cu noimă.
Femeia mea caldă s-a dus, o știu,
la deșteptare limbile ceasului se încurcă
și deplâng răsăriturile gorgone,
cărora le zădărnicesc fioroasa preschimbare.
O floare de sânge pe rochia albă de in,
pieptul ei, străpuns de rădăcini,
hrănind pântecul copacului-toamnă.
Femeia aceasta venită are ochii reci
și mustește în ținut,
strivind în palmă ciorchinii grei –
sânge de strugure în râuri șerpuitoare.
[Poezie] XXIII. Sălbăticie
nu i se vede decât coama țepoasă și aspră
și cum mușcă din pământ,
veacul ce a început
risipindu-se în stihii
și cu fiecare zi
arzând tot mai vitregit
în piepturi, la hotar de trezie și de vis.
și cum și-o privire spălăcită poate fi o torță,
ascultați, vedeți: o limbă trece peste buze discret,
roua înflorește pe frunte
și dogoarea dinăuntru pârjolește
nemernic și avid.
mantia lumii cernită
e acum roasă de un foc ce nu arde,
dar inundă.
[Poezie] XXII. Mărturia apei
mâinile îmi plutesc pe o apă neagră,
nu se scufundă,
și în timp ce cioburi ascuțite
îmi taie pânza minții,
transpar.
nu mai sunt eu, ci apa tulbure,
iar ea se scurge, șerpuiește, pătrunde
în măruntaiele pământului.
sunt amorf, lichid,
o licoare ce-ți sapă în pântece,
ce te otrăvește;
așadar, bucură-te:
spuneai că am privirea ucigătoare,
asta sunt: privire lichidă.
[Poezie] XXI. Sunt altul
pe țărmul alb precum albul ochilor
vine marea înspumată cu cenușă;
e tristă și dezolantă
și îmi urcă până la genunchi.
în zare arde cerul și se destramă –
mă înconjoară bucăți din cerul-scrum;
ninge. ninge sau plouă încenușat
și mă las mâncat de apă,
descătușarea vine ca o boare sărată
am intrat în mare și marea îmi curge prin vene
ca și cum
sunt altul.
[Poezie] XX. Măreață, așa să-mi fi rămas…
Aș vrea să mi te scutur de pe piele,
firul înnodat ne e deja vrăjmaș,
gustul tău e searbăd, fără de scântei,
de sunt eu apă, tu ești zăgazul ei.
Aș vrea să nu mai stai pe-un talger,
să nu mai fii desculță printre stânci,
picurii de sânge și gustul lor subtil
pune-i într-o cupă, scutură-i febril.
Și aș mai vrea, vai, câte aș mai vrea,
să fii iar lebăda gingașă, să nu te fi știut,
în inima ta să nu îmi fi făcut locaș,
crezându-te măreață, așa să-mi fi rămas.
[Poezie] XIX. Progresie
Rochia, de-un roșu turbat,
mâna către sânul alb și plin,
dar niciun privitor; nici admirație, suspin.
Dansa în cercuri largi,
dansa în semiîntuneric,
pașii de odinioară, pașii cei smintiți;
nici vie, nici pustie, rana celor adormiți.
O mână-n lături! Alta-n șold…
Trece-un ceas, apoi alt pas,
totu-i mai neclar, confuz,
un junghi trăsnește, încheieturile se frâng.
”Sa-l duc la bun sfârșit, chiar de-ar fi să plâng!”
Se-oprește în loc,
încăperea stă să cadă;
e singură și piere, căci nu are răspuns.
Inima-i se frânge: atâta foc în glezne,
atâta bucurie de împărtășit, pulsând de viață,
dar de privit, dar de iubit? Năluci reci și gheață.
………………………………………………………………………
Claudiu-Liviu Onișoară. Blog de Literatură, Pictură și Teatru 