iris singuratic
în bătaia luminii crude a dimineții,
bolind în imagini –
lacul ca o întretăiere de duhuri,
la marginea căruia stau pierzătorii;
cu tine, am patru ochi și două priviri
lebăda îmi cântă dacă o pun în pat,
dar mor și eu prin moartea ei;
o pot iubi și fără să o ating –
nu vrea nicicum, zăbreliri de gene
dacă vânt nu va avea în zbor,
cât voi trăi îi voi sufla sub aripi
ea, albă și rece de-a pururi, pe lac
eu, iubind amar, sub unduiri de trestii
Aș vrea să mi te scutur de pe piele,
firul înnodat ne e deja vrăjmaș,
gustul tău e searbăd, fără de scântei,
de sunt eu apă, tu ești zăgazul ei.
Aș vrea să nu mai stai pe-un talger,
să nu mai fii desculță printre stânci,
picurii de sânge și gustul lor subtil
pune-i într-o cupă, scutură-i febril.
Și aș mai vrea, vai, câte aș mai vrea,
să fii iar lebăda gingașă, să nu te fi știut,
în inima ta să nu îmi fi făcut locaș,
crezându-te măreață, așa să-mi fi rămas.
Claudiu-Liviu Onișoară. Blog de Literatură, Pictură și Teatru 