Lasă-ți jos coroana; fruntea, sub sărutul meu, să îți ard măcar un bob din chiciura ce te omoară.

la început mi-ai fost străină,

te-am pus în focul inimii

și credeam,

credeam că rădăcinile-ți cresc din mine.

dar tu îmi devorai primirea,

din fâșiile mele te ridicai

și eu pâlpâiam jalnic, tot mai jalnic –

ți-a părut rău când, muribund, te-am izgonit,

lumina din priviri părea că scade

și tu, alături de ea; și nu se cade.

erai din nou străină, în frig, și blestemai,

”lasă-ți jos coroana,

fruntea, sub sărutul meu,

să îți ard măcar un bob

din chiciura ce te omoară”

mi-ai scuipat mâna din porțelan,

ai vărsat pocalul cu venin,

eu tot mai tare te strângeam –

până ce s-a făcut atât de cald,

din spatele meu au înflorit crini

și ai plecat în lume, viață nouă.

în urma ta: un trup murind în rouă.