mâinile îmi plutesc pe o apă neagră,
nu se scufundă,
și în timp ce cioburi ascuțite
îmi taie pânza minții,
transpar.
nu mai sunt eu, ci apa tulbure,
iar ea se scurge, șerpuiește, pătrunde
în măruntaiele pământului.
sunt amorf, lichid,
o licoare ce-ți sapă în pântece,
ce te otrăvește;
așadar, bucură-te:
spuneai că am privirea ucigătoare,
asta sunt: privire lichidă.
Claudiu-Liviu Onișoară. Blog de Literatură, Pictură și Teatru 
Dureros…
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Ultima strofa e inspaimantator de personala pentru mine. Si cand te gandesti ca nici macar nu ne cunoastem…
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mă bucur că e atât de mișcătoare și că se resimte personal! Chiar mă bucur! Mulțumesc pentru gând 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană