Aș vrea să mi te scutur de pe piele,
firul înnodat ne e deja vrăjmaș,
gustul tău e searbăd, fără de scântei,
de sunt eu apă, tu ești zăgazul ei.
Aș vrea să nu mai stai pe-un talger,
să nu mai fii desculță printre stânci,
picurii de sânge și gustul lor subtil
pune-i într-o cupă, scutură-i febril.
Și aș mai vrea, vai, câte aș mai vrea,
să fii iar lebăda gingașă, să nu te fi știut,
în inima ta să nu îmi fi făcut locaș,
crezându-te măreață, așa să-mi fi rămas.
Claudiu-Liviu Onișoară. Blog de Literatură, Pictură și Teatru 
Să fie vorba despre o Dez – amăgire , c u ”D” mare?
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Da, ăsta e sentimentul transmis de poezie și inițial chiar ”Dezamăgire” m-am gândit să se numească poezia 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
E bine ca ai numit-o: „Măreață, așa să-mi fi rămas…!”
Imi place mult metafora „lebedei gingase” si al „lacasului” in inima unei persoane…
Din dureri nasc margaritare!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Așa este, Roxana! Mulțumesc! 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană