Îmi aștept de atâta vreme vremea,

că și zbuciumul s-a prăvălit cu noimă.

Femeia mea caldă s-a dus, o știu,

la deșteptare limbile ceasului se încurcă

și deplâng răsăriturile gorgone,

cărora le zădărnicesc fioroasa preschimbare.

 

O floare de sânge pe rochia albă de in,

pieptul ei, străpuns de rădăcini,

hrănind pântecul copacului-toamnă.

 

Femeia aceasta venită are ochii reci

și mustește în ținut,

strivind în palmă ciorchinii grei –

sânge de strugure în râuri șerpuitoare.