Îmi aștept de atâta vreme vremea,
că și zbuciumul s-a prăvălit cu noimă.
Femeia mea caldă s-a dus, o știu,
la deșteptare limbile ceasului se încurcă
și deplâng răsăriturile gorgone,
cărora le zădărnicesc fioroasa preschimbare.
O floare de sânge pe rochia albă de in,
pieptul ei, străpuns de rădăcini,
hrănind pântecul copacului-toamnă.
Femeia aceasta venită are ochii reci
și mustește în ținut,
strivind în palmă ciorchinii grei –
sânge de strugure în râuri șerpuitoare.