Arhive etichetă: Poezie

Poezie

[Poezie] XVIII. Rămășița lumii

6 comentarii

fire de nisip se scurg din colțuri de ochi,

vitraliile lumii vechi sunt sparte.

stră-stră-strănepotul unui pițigoi abia se clatină

pe creanga pietrificată, zborul lui e frânt.

 

zidul cariat și verde, cu mușchi jilav –

un spirit tot mai șters se reazemă de el,

munții-s acum șes, cei din urmă stau să cadă,

o umbră tot mai mare se întinde în zare.

 

și dintre toate cestea aflate în cădere,

dintre atâtea suflete fără noimă,

un prunc cu păr bălai, roș în obraji

e purtat în brațe cu lacrimă și foc.

 

din mormântul vechii lumi poate s-o îndura

lume nouă să rodească,

lume nouă, vie și senină,

din cel din urmă fir de dragoste.

 

Pitigoi_de_munte2_foto_Szabo_Jozsef

cezanne_evipo023_657_-10177-.bw

shadows-on-wall

Poezie

[Poezie] XVII. Strigătul libertății

4 comentarii

De prea mult timp avem buzele cusute,

și șăgalnica soartă în van ne îmbie;

purtăm o sârmă pe încheieturi

și vene înnodate,

umerii, striviți de-un bolovan,

și capul greu se pierde;

disper în amuțire,

icnesc și scrâșnesc, tot mai bolnav;

 

Dar strig. Strig când pe tine te chem

și buzele-mi picură sânge

și inima bubuie

și pasul se clatină.

Acestea și altele le simt

când iubirea ta

se prelinge în mine

și flori de lumină cresc pe cer.

libertate

Poezie

[Exercițiu liric] Jocul de-a v-ați ascunselea

10 comentarii

Un joc rimat, împreună cu Jocul de-a V-ati Ascunselea.

 

Doar un mărgăritar strălucește în întuneric,

căci celălalt ochi îl ai închis,

te ascunzi, pribegită, în spatele vorbei,

iar eu te chem, din nou, slava pașilor mei;

ești tot tu, rupând acel plictis.

 

Doar un cântec se deznoadă suav, grav în astă noapte,

căci e al tău, mângâietor și-adânc,

și nu doar o vorbă ludică, o vorbă de-ascunziș.

Și, vai, așa cum stau acolo și te privesc pieziș,

mi te imaginez pășind ca în ascuns, furiș.

 

Dar tu te răsucești, crezându-te cuprinsă,

dispari din trupul meu muncit, spășit…

E patima dragostei, a închinării în fața neîndurării;

te văd deja mai șters, amarul burnițării,

nu mai e un joc, vreau să te văd, deșertăciune!

Te implor, arată-te, căci dorul meu mă pierde…

 

Ceru-i fără nouri, luna, de cristal,

stau de veghe timpului, fruntea-nrourată,

deja nicio boare, nicio lacrimă cutezătoare,

doar oftat de resemnare în mintea mea;

și iată-te în prag, visul, chipul meu dulce,

tu, învingătoare, eu, purtător de cruce.

 

10875583545_bab1bddde3_b

Poezie

[Poezie] XIV. Flori oarbe

4 comentarii

florile ce creșteau în tine,

muntele răsucit într-un verset

citit la chindie

și oglindit în apa gândurilor

amintesc de cenușa stelelor;

 

nu mai pot zace

pe-al cuvintelor mormânt,

și nici să pogor ploaia peste pământul mistuit;

poate roua lacrimilor tale

va da floare nouă, oarbă,

și vei arde din nou

luminând și bolta mea de gheață…

 

tumblr_nlbexhlfen1tf67l3o1_400

 

 

 

Poezie

[Poezie] XII. Omul

11 comentarii

Printr-o rană a cerului,

ochiul scrutează, sângerează,

căci cercetând nemărginirea,

neputința crește, învolburează.

Tu, petic de carne,

descusut din pânză veche,

mirat în fața vieții

precum

lumina-n fața ceții,

cum te-ai adăugat realității?

Vlăguit, anemic,

bătut de vânt, chircit de frig,

bolnav, mărunt; cât te mai strig?

Și totuși, te ridici…

căci în tine e o ață de care te ții legat,

ca de-o ultimă speranță.

Fire adâncă, legământ,

omule!

ești frate cu acest pământ,

omule!

nu te lăsa purtat de vânt…

bright-light

Poezie

[Poezie] XI. Iulia Hașdeu

10 comentarii

Înnodai idei cu pietre mate…

șlefuind emoții, versuri preacurate.

Din cerul ce stă să se coboare,

ochii tăi lucesc prin stele, oare?

N-aș ști, greu mi-ar fi să-ți spun,

și nici n-aș cuteza, eu, ageamiu de zile mari…

dar gândul mă împinge, căci nu pot să nu mărturisesc:

fiica geniului de o înspăimântătoare vastitate*

ești tu, Iulia Hașdeu, suflet nobil, sensibilitate.

 

*după cum l-a numit Mircea Eliade pe Bogdan Petriceicu Hașdeu, tatăl Iuliei

Iulia

 

Poezie

[Poezie] X. La mijirea zorilor

2 comentarii

Poezia aceasta ilustrează cel mai fidel esența blogului. Este, dacă doriți, Poezia. Sper să vă placă!

Subțiri trunchiuri negre, în ceață urcând;

lungul drum al zilei, în noapte curgând.

Grăbit pe astă cale, hoinar mă trezesc…

purced să dau de tine, hotar pământesc.

 

Cade spic de ploaie, cerul se-ncovoaie;

e cumplit de rece. Doare frigul, cum, nu știi?…

Dar nu mai mult decât tăcerea buzelor trandafirii.

 

Mi-au crăpat degetele de când ți-am scris în vis

scrisoarea vieții noastre, când pripit ne-am cuprins.

Greu mă mai frământă toamna și taina amintirii

și întunericul depus în mine, prefacerea-mplinirii.

 

Cum să-ți spun totul, pășind zgribulit pe drumul șerpuitor?

Cum să-ți zic că am răzbit, că văd zorii mijind scăpărător?

Sunt doar dragoste și viață. Fără tine. Fără ceață.

 

Misty sunrise

Poezie

[Poezie] IX. Toamnă

10 comentarii

S-a frânt ceva.

Nu întunericul, nici bolta,

deși nu pare cerul ostoit;

din crăpături de nori, se scaldă uscăciunea.

*

Vremea zburdă, se afundă,

iată, sufletu-mi inundă.

*

S-a frânt ceva.

Nu lumina, nu ogorul,

deși pământu-mi pare însetat;

din înalt, din ochi de sticlă,

din vreo râpă, din vreo pâclă,

din vreo doină nerostită,

se înalță… aspră, da, dar și dulce și semeață.

*

Ridic pieziș privirea, în ochi se scutură de plumb,

e toamna cea neofilită, șade-acolo pe un dâmb.

51

Poezie

[Poezie] VIII. Amintire în amurg

4 comentarii

Stejar în inima pădurii, clătinat de vânt;
Mişcări în taină, unduitoare, mişcări în gând;
Ramurile odată verzi pătrunse sunt de vreme,
ca şi iubirile lumeşti, seci; ele nu-s perene.

Din semințe putrede se nasc balauri.
Se-ndreaptă timpul? Spre râpe şi coclauri.
Şi din acel stejar de uscăciune năpădit,
o pieritoare dragoste spre ceruri s-a suit.

Şi mă gândesc…
tot mă gândesc…
cu privirea vie şi privind flacăra-n lințoliul înserării,
la ale vieții mreje, la a timpului zvâcnire;
a lumii amorțire e-o gravă prorocire.

Şi îmi amintesc…
aşa clar îmi amintesc…
de clipa întâlnirii, de clipa regăsirii;
stejarul s-a uscat.
Dar eu, eu sunt aşa fericit –
în amurg, stejarul a-nflorit.

1504