să mă mai încred într-o libertate flacără, zbor vertical,
când chipul tău, întunecat și rece
precum posomoreala unui zid de castel
îmi face munții să tremure și apa gândurilor
să traverseze șanțurile din palmă?
răsuflu greu și un colț de stea îmi înțeapă ochiul,
vedenia ta se scurge în crăpăturile din perete
și casa dinăuntrul casei, în închisoarea coastelor mele
aș zice numai atât: în marea de inele nu stă înfipt inelarul tău
și cerul se zbate să scape din strânsoarea ochilor închiși
anagrame insinuante și dans de voie al ațâțării,
a rodit covorul de spini –
peste care am trecut fără o zgârietură,
am învins și demonul crepuscular
al disperării;
penița de aur s-a îmbârligat în cuvinte:
când am iubit, doar când am iubit
iris singuratic
în bătaia luminii crude a dimineții,
bolind în imagini –
lacul ca o întretăiere de duhuri,
la marginea căruia stau pierzătorii;
cu tine, am patru ochi și două priviri
lebăda îmi cântă dacă o pun în pat,
dar mor și eu prin moartea ei;
o pot iubi și fără să o ating –
nu vrea nicicum, zăbreliri de gene
dacă vânt nu va avea în zbor,
cât voi trăi îi voi sufla sub aripi
ea, albă și rece de-a pururi, pe lac
eu, iubind amar, sub unduiri de trestii
o prăpastie cu susul în jos
din care se scurg toate deșeurile lumii,
nemerniciile și durerea
în cerul iubirii
căscat pentru a le primi
cerul va birui mereu prăpastia
,
cerul se scutură de un murmur,
tăcerea zidită cumpănind:
desfacerea strânsorii ori curmarea
glasului înfierbântat,
vorbesc, poate, cu buzele tale
pulsând în ritm de viață curgătoare,
gândul meu nu mai e încovoiat,
te țin în brațe ca pe un fulg,
greutatea ta e în stelele privirii,
căci ochii mă privesc și ard,
ieșim din măștile de carne și de os.
femeie, vrei iubire?
primește-o,
dar nu am sufletul curat,
încerc,
Lasă-ți jos coroana; fruntea, sub sărutul meu, să îți ard măcar un bob din chiciura ce te omoară.
la început mi-ai fost străină,
te-am pus în focul inimii
și credeam,
credeam că rădăcinile-ți cresc din mine.
dar tu îmi devorai primirea,
din fâșiile mele te ridicai
și eu pâlpâiam jalnic, tot mai jalnic –
ți-a părut rău când, muribund, te-am izgonit,
lumina din priviri părea că scade
și tu, alături de ea; și nu se cade.
erai din nou străină, în frig, și blestemai,
”lasă-ți jos coroana,
fruntea, sub sărutul meu,
să îți ard măcar un bob
din chiciura ce te omoară”
mi-ai scuipat mâna din porțelan,
ai vărsat pocalul cu venin,
eu tot mai tare te strângeam –
până ce s-a făcut atât de cald,
din spatele meu au înflorit crini
și ai plecat în lume, viață nouă.
în urma ta: un trup murind în rouă.
De prea mult timp avem buzele cusute,
și șăgalnica soartă în van ne îmbie;
purtăm o sârmă pe încheieturi
și vene înnodate,
umerii, striviți de-un bolovan,
și capul greu se pierde;
disper în amuțire,
icnesc și scrâșnesc, tot mai bolnav;
Dar strig. Strig când pe tine te chem
și buzele-mi picură sânge
și inima bubuie
și pasul se clatină.
Acestea și altele le simt
când iubirea ta
se prelinge în mine
și flori de lumină cresc pe cer.
florile ce creșteau în tine,
muntele răsucit într-un verset
citit la chindie
și oglindit în apa gândurilor
amintesc de cenușa stelelor;
nu mai pot zace
pe-al cuvintelor mormânt,
și nici să pogor ploaia peste pământul mistuit;
poate roua lacrimilor tale
va da floare nouă, oarbă,
și vei arde din nou
luminând și bolta mea de gheață…
Pe versantul frunții,
un gând ai străjuit;
iubirea împietrindu-te,
m-am depărtat furiș.
Doar un ciob mai zace pe cărare în urma-ți,
pulsând,
sângerând,
inimă zvâcnind în pântecul pământului,
pe care s-o vâri și mai adânc
cu al tău diafan picior,
în trecutul osuar.
Biserici pustii și pustiu pământ,
dangăt, cântec și glas pieritoare.
Un ochi se-nchide, drumul: revendicat,
un om, un om se stinge nemângâiat.
Lumea care vine – ce crezi? – nu m-a înfiat.
Parfum și poezie și iubire și viață –
Murit-au timpuriu și se pogoară în ceață.
În urma pașilor tăi, doar graba mea înceată mai tresare,
În urma pașilor tăi, la dracu! soarele nu mai răsare.
În pasul tău zăresc poate o stea.
În părul tău mișcat de vânt pierea(m…)
umbra iubirii, amarul tristeții…
Pornești pe noul, pretinsul drum al vieții.
Du-te, femeie! Și lasă-mă să mă pierd în vânt,
Oricum n-a mai rămas nimic în lume sau în gând.
Claudiu-Liviu Onișoară. Blog de Literatură, Pictură și Teatru 