Arhive etichetă: iubire

[Poezie] XXXIV. Vedenie

să mă mai încred într-o libertate flacără, zbor vertical,

când chipul tău, întunecat și rece

precum posomoreala unui zid de castel

îmi face munții să tremure și apa gândurilor

să traverseze șanțurile din palmă?

răsuflu greu și un colț de stea îmi înțeapă ochiul,

vedenia ta se scurge în crăpăturile din perete

și casa dinăuntrul casei, în închisoarea coastelor mele

 

aș zice numai atât: în marea de inele nu stă înfipt inelarul tău

și cerul se zbate să scape din strânsoarea ochilor închiși

 

ske

[Poezie] XXXII. cântul tristei iubiri

iris singuratic

în bătaia luminii crude a dimineții,

bolind în imagini –

lacul ca o întretăiere de duhuri,

la marginea căruia stau pierzătorii;

cu tine, am patru ochi și două priviri

 

lebăda îmi cântă dacă o pun în pat,

dar mor și eu prin moartea ei;

o pot iubi și fără să o ating –

nu vrea nicicum, zăbreliri de gene

 

dacă vânt nu va avea în zbor,

cât voi trăi îi voi sufla sub aripi

ea, albă și rece de-a pururi, pe lac

eu, iubind amar, sub unduiri de trestii

swan

[Poezie] XXVIII. Apropiere

,

cerul se scutură de un murmur,

tăcerea zidită cumpănind:

desfacerea strânsorii ori curmarea

glasului înfierbântat,

 

vorbesc, poate, cu buzele tale

pulsând în ritm de viață curgătoare,

gândul meu nu mai e încovoiat,

 

te țin în brațe ca pe un fulg,

greutatea ta e în stelele privirii,

căci ochii mă privesc și ard,

 

ieșim din măștile de carne și de os.

femeie, vrei iubire?

primește-o,

dar nu am sufletul curat,

încerc,

Love

[Poezie] XXVI. Celor pe care îi iubesc

Lasă-ți jos coroana; fruntea, sub sărutul meu, să îți ard măcar un bob din chiciura ce te omoară.

la început mi-ai fost străină,

te-am pus în focul inimii

și credeam,

credeam că rădăcinile-ți cresc din mine.

dar tu îmi devorai primirea,

din fâșiile mele te ridicai

și eu pâlpâiam jalnic, tot mai jalnic –

ți-a părut rău când, muribund, te-am izgonit,

lumina din priviri părea că scade

și tu, alături de ea; și nu se cade.

erai din nou străină, în frig, și blestemai,

lasă-ți jos coroana,

fruntea, sub sărutul meu,

să îți ard măcar un bob

din chiciura ce te omoară

mi-ai scuipat mâna din porțelan,

ai vărsat pocalul cu venin,

eu tot mai tare te strângeam –

până ce s-a făcut atât de cald,

din spatele meu au înflorit crini

și ai plecat în lume, viață nouă.

în urma ta: un trup murind în rouă.

[Poezie] XVII. Strigătul libertății

De prea mult timp avem buzele cusute,

și șăgalnica soartă în van ne îmbie;

purtăm o sârmă pe încheieturi

și vene înnodate,

umerii, striviți de-un bolovan,

și capul greu se pierde;

disper în amuțire,

icnesc și scrâșnesc, tot mai bolnav;

 

Dar strig. Strig când pe tine te chem

și buzele-mi picură sânge

și inima bubuie

și pasul se clatină.

Acestea și altele le simt

când iubirea ta

se prelinge în mine

și flori de lumină cresc pe cer.

libertate

[Poezie] XIV. Flori oarbe

florile ce creșteau în tine,

muntele răsucit într-un verset

citit la chindie

și oglindit în apa gândurilor

amintesc de cenușa stelelor;

 

nu mai pot zace

pe-al cuvintelor mormânt,

și nici să pogor ploaia peste pământul mistuit;

poate roua lacrimilor tale

va da floare nouă, oarbă,

și vei arde din nou

luminând și bolta mea de gheață…

 

tumblr_nlbexhlfen1tf67l3o1_400

 

 

 

[Poezie] V. Du-te, iubire!

Biserici pustii și pustiu pământ,

dangăt, cântec și glas pieritoare.

Un ochi se-nchide, drumul: revendicat,

un om, un om se stinge nemângâiat.

Lumea care vine – ce crezi? – nu m-a înfiat.

Parfum și poezie și iubire și viață –

Murit-au timpuriu și se pogoară în ceață.

 

În urma pașilor tăi, doar graba mea înceată mai tresare,

În urma pașilor tăi, la dracu! soarele nu mai răsare.

 

În pasul tău zăresc poate o stea.

În părul tău mișcat de vânt pierea(m…)

umbra iubirii, amarul tristeții…

Pornești pe noul, pretinsul drum al vieții.

 

Du-te, femeie! Și lasă-mă să mă pierd în vânt,

Oricum n-a mai rămas nimic în lume sau în gând.

singuratate1