Mâna plină și albă lăsată pe plexul solar,
o foaie zboară domol prin aer –
pe ea, mulțime de linii trasate în creion,
o schiță vie, din care se întind artere;
una din ele stă încarnată în tavan,
altele în podele.
Când mi se zbate ochiul sau inima,
schița pompează și ea suflul vieții în jur,
iar ce e șters și prăfuit capătă contur.
Îmi aștept de atâta vreme vremea,
că și zbuciumul s-a prăvălit cu noimă.
Femeia mea caldă s-a dus, o știu,
la deșteptare limbile ceasului se încurcă
și deplâng răsăriturile gorgone,
cărora le zădărnicesc fioroasa preschimbare.
O floare de sânge pe rochia albă de in,
pieptul ei, străpuns de rădăcini,
hrănind pântecul copacului-toamnă.
Femeia aceasta venită are ochii reci
și mustește în ținut,
strivind în palmă ciorchinii grei –
sânge de strugure în râuri șerpuitoare.
nu i se vede decât coama țepoasă și aspră
și cum mușcă din pământ,
veacul ce a început
risipindu-se în stihii
și cu fiecare zi
arzând tot mai vitregit
în piepturi, la hotar de trezie și de vis.
și cum și-o privire spălăcită poate fi o torță,
ascultați, vedeți: o limbă trece peste buze discret,
roua înflorește pe frunte
și dogoarea dinăuntru pârjolește
nemernic și avid.
mantia lumii cernită
e acum roasă de un foc ce nu arde,
dar inundă.
mâinile îmi plutesc pe o apă neagră,
nu se scufundă,
și în timp ce cioburi ascuțite
îmi taie pânza minții,
transpar.
nu mai sunt eu, ci apa tulbure,
iar ea se scurge, șerpuiește, pătrunde
în măruntaiele pământului.
sunt amorf, lichid,
o licoare ce-ți sapă în pântece,
ce te otrăvește;
așadar, bucură-te:
spuneai că am privirea ucigătoare,
asta sunt: privire lichidă.
pe țărmul alb precum albul ochilor
vine marea înspumată cu cenușă;
e tristă și dezolantă
și îmi urcă până la genunchi.
în zare arde cerul și se destramă –
mă înconjoară bucăți din cerul-scrum;
ninge. ninge sau plouă încenușat
și mă las mâncat de apă,
descătușarea vine ca o boare sărată
am intrat în mare și marea îmi curge prin vene
ca și cum
sunt altul.
Aș vrea să mi te scutur de pe piele,
firul înnodat ne e deja vrăjmaș,
gustul tău e searbăd, fără de scântei,
de sunt eu apă, tu ești zăgazul ei.
Aș vrea să nu mai stai pe-un talger,
să nu mai fii desculță printre stânci,
picurii de sânge și gustul lor subtil
pune-i într-o cupă, scutură-i febril.
Și aș mai vrea, vai, câte aș mai vrea,
să fii iar lebăda gingașă, să nu te fi știut,
în inima ta să nu îmi fi făcut locaș,
crezându-te măreață, așa să-mi fi rămas.
Rochia, de-un roșu turbat,
mâna către sânul alb și plin,
dar niciun privitor; nici admirație, suspin.
Dansa în cercuri largi,
dansa în semiîntuneric,
pașii de odinioară, pașii cei smintiți;
nici vie, nici pustie, rana celor adormiți.
O mână-n lături! Alta-n șold…
Trece-un ceas, apoi alt pas,
totu-i mai neclar, confuz,
un junghi trăsnește, încheieturile se frâng.
”Sa-l duc la bun sfârșit, chiar de-ar fi să plâng!”
Se-oprește în loc,
încăperea stă să cadă;
e singură și piere, căci nu are răspuns.
Inima-i se frânge: atâta foc în glezne,
atâta bucurie de împărtășit, pulsând de viață,
dar de privit, dar de iubit? Năluci reci și gheață.
………………………………………………………………………
fire de nisip se scurg din colțuri de ochi,
vitraliile lumii vechi sunt sparte.
stră-stră-strănepotul unui pițigoi abia se clatină
pe creanga pietrificată, zborul lui e frânt.
zidul cariat și verde, cu mușchi jilav –
un spirit tot mai șters se reazemă de el,
munții-s acum șes, cei din urmă stau să cadă,
o umbră tot mai mare se întinde în zare.
și dintre toate cestea aflate în cădere,
dintre atâtea suflete fără noimă,
un prunc cu păr bălai, roș în obraji
e purtat în brațe cu lacrimă și foc.
din mormântul vechii lumi poate s-o îndura
lume nouă să rodească,
lume nouă, vie și senină,
din cel din urmă fir de dragoste.
De prea mult timp avem buzele cusute,
și șăgalnica soartă în van ne îmbie;
purtăm o sârmă pe încheieturi
și vene înnodate,
umerii, striviți de-un bolovan,
și capul greu se pierde;
disper în amuțire,
icnesc și scrâșnesc, tot mai bolnav;
Dar strig. Strig când pe tine te chem
și buzele-mi picură sânge
și inima bubuie
și pasul se clatină.
Acestea și altele le simt
când iubirea ta
se prelinge în mine
și flori de lumină cresc pe cer.
se surpă zid din casă nouă,
vântul suflă îndărăt,
pământul amurgește iară;
cu frunțile de fontă,
oamenii buluc se cern
în oglindă.
te urăsc atât de tare
și o clipă aș vrea să fiu cu tine
să îți arăt cât de odioasă e ura mea
invers în oglindă.
Claudiu-Liviu Onișoară. Blog de Literatură, Pictură și Teatru 