Arhive etichetă: onisoara

[Poezie – Proză] Ochii tăi pierduți

Astăzi, trecând pe sub arcada grea, din piatră dură, aspră și prăfuită, crăpată într-un fulger, am crezut preț de o clipă că te zăresc. Mi-am sprijinit mâna de coloana viguroasă, spartă și ea de jur împrejur – dulce și sadică ironie – și am așteptat nedeșteptarea. Căci îngrozitor de scurtă a fost clipa aceea, a revederii tale nălucitoare, mai chinuitoare decât clipele de cuțit în care-mi ești departe, ascunsă vederii. Ți-am văzut glezna atât de firavă călcând pământul tare și albeața gâtului, pe tine, întorcându-ți privirea. Buclele îți străluceau în baia de soare, șerpuind pe umeri și pe omoplați, sânii mici, ascunși în rochia strânsă pe corp…

Privirea ta m-a năruit,

din ochi adânci, căprii, atât de-adânci,

curgând răceala miezului de toamnă.

Luntre după luntre, purcedere firească,

plecând spre tine, cu inimi în desagă, 

cad la fund, zdrobite, gravură pitorească.

Ochii tăi, înlăcrimați a despărțire

mi-au sfâșiat puțina, scursa viață,

deși știu că n-ai fost tu, nu m-ai zărit nicicum,

am fost doar un moment în ceață.

Am clipit și nu mai era nimeni dincolo de arcadă. Fără doar și poate mi s-a părut. Nu te-am văzut azi. Nu erai tu… nu aveai cum să fii tu.

b91a787a03b05d1158ddd88da58e817a--dubrovnik-croatia-white-photography

[Poezie] XV. Omagiu vieții

Șade pe o lespede,

răsuflă cu năduf.

Prinosul îl așteaptă,

în amintire purcede

lunecând.

Ieri, purtat era

cu pieptul dezgolit în vânt,

de catarg ținându-se,

 

Astăzi, e marea de sânge

ce scufundă corabia în piept,

furtunoasă și perfidă,

 

Mâine nu mai este,

e ieriul cel de azi,

căci s-a afundat în ape repezi

și nu le-a inundat.

 

Nu în van așterne un rând pe foaie,

nu în van pasul său rămâne

vremelnic în zăpadă,

 

chipul său, din ceară,

chipul său, din lut,

pe-o marmură… și porțelan.

 

Nu mai e moșneagul de ieri

pe lespedea de piatră;

e amintirea unei frunze

prinse-n gând de-o fată.

În pântecul ei se zbate molcom

mâinele firesc,

un trup în trupul cald al mamei.

Colosso-Rebirth-300x300

[Poezie] XIV. Flori oarbe

florile ce creșteau în tine,

muntele răsucit într-un verset

citit la chindie

și oglindit în apa gândurilor

amintesc de cenușa stelelor;

 

nu mai pot zace

pe-al cuvintelor mormânt,

și nici să pogor ploaia peste pământul mistuit;

poate roua lacrimilor tale

va da floare nouă, oarbă,

și vei arde din nou

luminând și bolta mea de gheață…

 

tumblr_nlbexhlfen1tf67l3o1_400

 

 

 

[Poezie] XII. Omul

Printr-o rană a cerului,

ochiul scrutează, sângerează,

căci cercetând nemărginirea,

neputința crește, învolburează.

Tu, petic de carne,

descusut din pânză veche,

mirat în fața vieții

precum

lumina-n fața ceții,

cum te-ai adăugat realității?

Vlăguit, anemic,

bătut de vânt, chircit de frig,

bolnav, mărunt; cât te mai strig?

Și totuși, te ridici…

căci în tine e o ață de care te ții legat,

ca de-o ultimă speranță.

Fire adâncă, legământ,

omule!

ești frate cu acest pământ,

omule!

nu te lăsa purtat de vânt…

bright-light

[Poezie] XI. Iulia Hașdeu

Înnodai idei cu pietre mate…

șlefuind emoții, versuri preacurate.

Din cerul ce stă să se coboare,

ochii tăi lucesc prin stele, oare?

N-aș ști, greu mi-ar fi să-ți spun,

și nici n-aș cuteza, eu, ageamiu de zile mari…

dar gândul mă împinge, căci nu pot să nu mărturisesc:

fiica geniului de o înspăimântătoare vastitate*

ești tu, Iulia Hașdeu, suflet nobil, sensibilitate.

 

*după cum l-a numit Mircea Eliade pe Bogdan Petriceicu Hașdeu, tatăl Iuliei

Iulia

 

[Poezie] X. La mijirea zorilor

Poezia aceasta ilustrează cel mai fidel esența blogului. Este, dacă doriți, Poezia. Sper să vă placă!

Subțiri trunchiuri negre, în ceață urcând;

lungul drum al zilei, în noapte curgând.

Grăbit pe astă cale, hoinar mă trezesc…

purced să dau de tine, hotar pământesc.

 

Cade spic de ploaie, cerul se-ncovoaie;

e cumplit de rece. Doare frigul, cum, nu știi?…

Dar nu mai mult decât tăcerea buzelor trandafirii.

 

Mi-au crăpat degetele de când ți-am scris în vis

scrisoarea vieții noastre, când pripit ne-am cuprins.

Greu mă mai frământă toamna și taina amintirii

și întunericul depus în mine, prefacerea-mplinirii.

 

Cum să-ți spun totul, pășind zgribulit pe drumul șerpuitor?

Cum să-ți zic că am răzbit, că văd zorii mijind scăpărător?

Sunt doar dragoste și viață. Fără tine. Fără ceață.

 

Misty sunrise

Ion și Doina Aldea-Teodorovici

S-au scurs 25 de ani de la trecerea în neființă a celor doi mari artiști și slujitori ai neamului, Ion și Doina Aldea-Teodorovici. În noaptea de 29 spre 30 octombrie 1992, cei doi și-au găsit sfârșitul într-un tragic accident rutier, accident suspect în contextul în care au fost printre fruntaşii mişcării de eliberare naţională a românilor din Basarabia, militând pentru revenirea la limba română şi la grafia latină.

Apostoli ai neamului românesc, voci inconfundabile, soții Aldea-Teodorovici vor rămâne mereu o flacără a românismului, atât cât va mai pâlpâi aceasta și de-o parte și de alta a Prutului. Trecerea lor în lumină nu a înăbușit dragostea de țară, ci prin amintirea lor vie, ea dăinuie și mai fierbinte în noi, românii, prin sângele clocotitor al mesajului lor: Reunirea, făurirea unui stat cu adevărat însemnat, un stat care să se bucure de dreptatea istoriei și de binecuvântarea lui Dumnezeu.

Să le cinstim amintirea ascultându-le măcar una dintre piese și înălțând o rugăciune pentru sufletele lor atât de chinuite… zbuciumate de neîmplinirea idealurilor naționale și de dragostea curmată timpuriu de moarte, de dragostea pentru viață și pentru țară.

[Nuvelă] Femeia, filosoful și sălbaticul

(fragment)

-Vă pot ajuta eu să găsiți ieșirea din labirint, la cât am colindat ținuturile astea, le cunosc ca-n palmă.

Tânărul fu cel care o scrută pe ea acum, remarcându-i pentru prima dată ochii verzi, figura jucăușă și copilăroasă, pielea albă și fină și buclele castanii ca spicul răscopt.

-Iată că femeia este în măsură să arate calea bărbatului, hm, spuse el cu un zâmbet, credeam că ar fi trebuit să fie invers, după toate normele!

-Este în măsură, chiar îndrituită să o facă, domnule! Eu cred că oricine, fie el bărbat sau femeie, poate arăta calea rătăcitului, dacă Dumnezeu îi dă taman rostul acesta.

-Interesante îți sunt filosofia și credincioșia, recunosc. Și țin să spun că nu cred în ce am spus mai devreme. A fost doar o mică și nevinovată provocare la discuție.

-Am crescut la mănăstire, adăugă ea încruntată și fascinată în același timp de dezbaterea lor. E firesc să fiu credincioasă și… filosofia vieții mele să se bazeze pe asta.

 

Schița de mai jos este de asemenea făcută de subsemnatul.

22264501_1998073313802975_1173103327_n

[Poezie] IX. Toamnă

S-a frânt ceva.

Nu întunericul, nici bolta,

deși nu pare cerul ostoit;

din crăpături de nori, se scaldă uscăciunea.

*

Vremea zburdă, se afundă,

iată, sufletu-mi inundă.

*

S-a frânt ceva.

Nu lumina, nu ogorul,

deși pământu-mi pare însetat;

din înalt, din ochi de sticlă,

din vreo râpă, din vreo pâclă,

din vreo doină nerostită,

se înalță… aspră, da, dar și dulce și semeață.

*

Ridic pieziș privirea, în ochi se scutură de plumb,

e toamna cea neofilită, șade-acolo pe un dâmb.

51