ce dor primar, nu îl disting de sete
mașinile sunt mai lungi în bălțile opace,
fire din a doua piele se rup din piele
la tine, amintirile sunt albe de atâta folosire,
chipuri stâlcite în umbra unei nunți
și doi genunchi legănați sub palme,
mângâiați de nevăzătorul motan companion –
în noaptea aceea agitată, nervoasă, de eclipsă
să respirăm încă o dată aerul aceleiași încăperi
într-o astăzi mai longevivă decât viața
și decât visul tăios coborât în carne
mama himeră suflă,
înfiorând verdele sub spice,
înghesuind în vârful degetelor lungi
rânduri din visul ce-l inundă;
mâinile mele sunt încolăcirile
dintre amiezile noastre și destin,
mâini cu zvon de mâine și de tine;
nu mă deosebesc cu nimic,
căci pășind pe suprafața Domnului –
pe dealuri, mlaștini și creste,
mă simt dator să purced curat
iubirea palpită, dar tace,
crescând gentil în adormiri de trupuri,
sunt tot eu în emoții neștiute,
mă simt în vena de la gât,
lumină chioară și tu în ochiul meu.
primăvară, fior plăpând:
murmur desprins de pe buze
atât de gingașe, atinse de sare.
briza e rece și vie,
alungă fiordul din ochi,
se încolăcește în țesătura ființei
și-aduce mesaje din mare,
din sticle purtate de val
pe țărm, un corsar de inimă feciorelnică,
de sirenă sau zână din ape adânci
o întâlnește mereu în vis,
dar de ce brațul său o sugrumă,
doar s-ar topi în văpaia ei?
inima ei palpită, lipită de-a lui
două straturi de piele, carne și stern
între ele – practic nimic
ochii ei sunt umezi și calzi
e a lui, dar nu-i un obiect –
deci nu e
iubirea,
”a fi sau a nu fi?”
Clădește lumea, acum e încremenită
scurge suflet din artere pe pântecul zidurilor,
cum cerul își varsă seninul, întunericul și stelele
sunt obiectul iubirii lor,
rodul imaginației lor –
când s-au sărutat, au fost alți oameni
sângerii culori s-au desfăcut
zbuciumul mării e în ochii mei,
și când timpul va trece, vor domni și ei
m-am născut dintr-o mamă balerină
care și-a ucis visul
și un tată inginer
turnând blândețe în cupe de metal
din crăpătura palmei curge un pârâu
însetate munci vin să se adape
și în roua frunții se oglindește un destin:
celuloză și fibre pătate de cerneala venelor,
palma ta în palma mea
și un zâmbet senin, a adiere –
miros de hârtie tipărită
cotrobăi de zile întregi.
acea măsură a păcii dinăuntru
e parcă pusă pe-un șurub
nu nevoia de tine mă îndeamnă,
căci așa tremur când mă gândesc
la un suflet între două brațe de carne
dacă știi că te-am uitat, omoară gândul ce mă are
eu nu mă satur de tine, femeie-scumpă-ce-arzi;
între două împliniri, a ta e veșnic prima
scârțâie crengi uscate și două monede
se clatină pe ochii veacului trecut,
prelins între suspine și dureri și foame
trupul meu e nepurtat de aripi,
e purtat de cețuri –
coama dealului, creasta stearpă
și valul generos de brumă;
am picuri transparenți pe chipul mânios
și simt fiori atât de reci –
albe furnicături de tăiș în nervi
cronică: război pierdut între amnezie și dispreț.
Nu, trecutul nu e doar trecut
toate trec. se duc și promisiuni,
frunze uscate a deșertăciune
mi-ai zis că orice-ar fi,
vei fi prezentă când voi izbândi.
ți-am căutat privirea nebunește;
în locul ei, nimic
mai sterp decât un praf de oase
singur ca o rană în pământ;
deschis ca un fruct roșu, am sângerat
o așa durere surdă, că am zâmbit
plecat pe spate, doar Dumnezeu m-a prins.
și-a fost destul
a fost prea mult
fericit acum
nimic mai simplu decât să scoți apă
din fântână
și să stingi buzele arse și sângerânde –
redeșteptare.
la fel de simplu mi-ar fi să te urăsc,
să scot icrele răului dintr-un puț părăginit
și să le las să crească
în apa dintre noi.
armă cu două tăișuri,
o arunc cât o zbatere în asfințit.
să mă mai încred într-o libertate flacără, zbor vertical,
când chipul tău, întunecat și rece
precum posomoreala unui zid de castel
îmi face munții să tremure și apa gândurilor
să traverseze șanțurile din palmă?
răsuflu greu și un colț de stea îmi înțeapă ochiul,
vedenia ta se scurge în crăpăturile din perete
și casa dinăuntrul casei, în închisoarea coastelor mele
aș zice numai atât: în marea de inele nu stă înfipt inelarul tău
și cerul se zbate să scape din strânsoarea ochilor închiși
Claudiu-Liviu Onișoară. Blog de Literatură, Pictură și Teatru 