Astăzi, trecând pe sub arcada grea, din piatră dură, aspră și prăfuită, crăpată într-un fulger, am crezut preț de o clipă că te zăresc. Mi-am sprijinit mâna de coloana viguroasă, spartă și ea de jur împrejur – dulce și sadică ironie – și am așteptat nedeșteptarea. Căci îngrozitor de scurtă a fost clipa aceea, a revederii tale nălucitoare, mai chinuitoare decât clipele de cuțit în care-mi ești departe, ascunsă vederii. Ți-am văzut glezna atât de firavă călcând pământul tare și albeața gâtului, pe tine, întorcându-ți privirea. Buclele îți străluceau în baia de soare, șerpuind pe umeri și pe omoplați, sânii mici, ascunși în rochia strânsă pe corp…

Privirea ta m-a năruit,

din ochi adânci, căprii, atât de-adânci,

curgând răceala miezului de toamnă.

Luntre după luntre, purcedere firească,

plecând spre tine, cu inimi în desagă, 

cad la fund, zdrobite, gravură pitorească.

Ochii tăi, înlăcrimați a despărțire

mi-au sfâșiat puțina, scursa viață,

deși știu că n-ai fost tu, nu m-ai zărit nicicum,

am fost doar un moment în ceață.

Am clipit și nu mai era nimeni dincolo de arcadă. Fără doar și poate mi s-a părut. Nu te-am văzut azi. Nu erai tu… nu aveai cum să fii tu.