Arhive etichetă: vedenie

[Poezie] XXXIV. Vedenie

să mă mai încred într-o libertate flacără, zbor vertical,

când chipul tău, întunecat și rece

precum posomoreala unui zid de castel

îmi face munții să tremure și apa gândurilor

să traverseze șanțurile din palmă?

răsuflu greu și un colț de stea îmi înțeapă ochiul,

vedenia ta se scurge în crăpăturile din perete

și casa dinăuntrul casei, în închisoarea coastelor mele

 

aș zice numai atât: în marea de inele nu stă înfipt inelarul tău

și cerul se zbate să scape din strânsoarea ochilor închiși

 

ske

[Poezie – Proză] Ochii tăi pierduți

Astăzi, trecând pe sub arcada grea, din piatră dură, aspră și prăfuită, crăpată într-un fulger, am crezut preț de o clipă că te zăresc. Mi-am sprijinit mâna de coloana viguroasă, spartă și ea de jur împrejur – dulce și sadică ironie – și am așteptat nedeșteptarea. Căci îngrozitor de scurtă a fost clipa aceea, a revederii tale nălucitoare, mai chinuitoare decât clipele de cuțit în care-mi ești departe, ascunsă vederii. Ți-am văzut glezna atât de firavă călcând pământul tare și albeața gâtului, pe tine, întorcându-ți privirea. Buclele îți străluceau în baia de soare, șerpuind pe umeri și pe omoplați, sânii mici, ascunși în rochia strânsă pe corp…

Privirea ta m-a năruit,

din ochi adânci, căprii, atât de-adânci,

curgând răceala miezului de toamnă.

Luntre după luntre, purcedere firească,

plecând spre tine, cu inimi în desagă, 

cad la fund, zdrobite, gravură pitorească.

Ochii tăi, înlăcrimați a despărțire

mi-au sfâșiat puțina, scursa viață,

deși știu că n-ai fost tu, nu m-ai zărit nicicum,

am fost doar un moment în ceață.

Am clipit și nu mai era nimeni dincolo de arcadă. Fără doar și poate mi s-a părut. Nu te-am văzut azi. Nu erai tu… nu aveai cum să fii tu.

b91a787a03b05d1158ddd88da58e817a--dubrovnik-croatia-white-photography