să mă mai încred într-o libertate flacără, zbor vertical,
când chipul tău, întunecat și rece
precum posomoreala unui zid de castel
îmi face munții să tremure și apa gândurilor
să traverseze șanțurile din palmă?
răsuflu greu și un colț de stea îmi înțeapă ochiul,
vedenia ta se scurge în crăpăturile din perete
și casa dinăuntrul casei, în închisoarea coastelor mele
aș zice numai atât: în marea de inele nu stă înfipt inelarul tău
și cerul se zbate să scape din strânsoarea ochilor închiși
Claudiu-Liviu Onișoară. Blog de Literatură, Pictură și Teatru 
„cerul se zbate să scape din strânsoarea ochilor închiși”
puterea cerulul e nemaipomenita.!!
Cuvinte pline de intensitate..Felicitari!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mulțumesc, apreciez enorm! 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
„Vedenia” ta este densă în înțelesuri. Citită în mai multe rânduri, tot mai descopăr câte un strat.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Trimiterile subtile la Adam şi Eva – cel puțin aşa le-am înțeles eu – sunt fantastice: coastele/ pieptul – casă a Evei înainte să fie ruptă din Adam, înainte ca Femininul şi masculinul să fie separate în doua ființe care se caută acum una pe alta
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mă bucur mult că ai remarcat aceste substraturi! Mulțumesc frumos! ^_^
ApreciazăApreciat de 1 persoană