uneori ne încurcă cele mai bune alternative,
ne poticnim în emoții tulburătoare,
ne biruie
în fața cui să-ți mai depui armele –
mintea, brațul, tăișul vorbei,
dacă frica urcă vitregind,
dacă frica seacă piatra seacă,
zădărnicește imposibilul
lămurește-mi misterul,
poate tu mă trăiești mai bine
îți dau a doua șansă ca să
ca să înțeleg
.
Prioritate
o prăpastie cu susul în jos
din care se scurg toate deșeurile lumii,
nemerniciile și durerea
în cerul iubirii
căscat pentru a le primi
cerul va birui mereu prăpastia
sentința: o eternitate de muncă silnică
râd isteric,
dar nu protestez
ochii lor nu au globi,
ci pânze de păianjen;
în loc de dreptate, legalitate,
în loc de apărări, căpățâni-servietă.
ei nu știu cât face o eternitate
,
cerul se scutură de un murmur,
tăcerea zidită cumpănind:
desfacerea strânsorii ori curmarea
glasului înfierbântat,
vorbesc, poate, cu buzele tale
pulsând în ritm de viață curgătoare,
gândul meu nu mai e încovoiat,
te țin în brațe ca pe un fulg,
greutatea ta e în stelele privirii,
căci ochii mă privesc și ard,
ieșim din măștile de carne și de os.
femeie, vrei iubire?
primește-o,
dar nu am sufletul curat,
încerc,
Stau chircit și gol într-o albie uscată de râu,
la capătul lumii e o altă lume
și viața din mine trăiește o altă viață;
ridic privirea încruntat,
o piatră albă, lucioasă, mă privește
”dă-mi suflarea vieții, prietene”
mie îmi pulsează sângele în vene
”dă-mi suflarea vieții” – repetă,
și-atunci răspund: ”trăiesc o moarte”
mă sprijin în cot,
piatra îmi dă târcoale
și nu am putere să fug
”deschide ochii și vezi”
deschid ochii…
Lasă-ți jos coroana; fruntea, sub sărutul meu, să îți ard măcar un bob din chiciura ce te omoară.
la început mi-ai fost străină,
te-am pus în focul inimii
și credeam,
credeam că rădăcinile-ți cresc din mine.
dar tu îmi devorai primirea,
din fâșiile mele te ridicai
și eu pâlpâiam jalnic, tot mai jalnic –
ți-a părut rău când, muribund, te-am izgonit,
lumina din priviri părea că scade
și tu, alături de ea; și nu se cade.
erai din nou străină, în frig, și blestemai,
”lasă-ți jos coroana,
fruntea, sub sărutul meu,
să îți ard măcar un bob
din chiciura ce te omoară”
mi-ai scuipat mâna din porțelan,
ai vărsat pocalul cu venin,
eu tot mai tare te strângeam –
până ce s-a făcut atât de cald,
din spatele meu au înflorit crini
și ai plecat în lume, viață nouă.
în urma ta: un trup murind în rouă.
Mâna plină și albă lăsată pe plexul solar,
o foaie zboară domol prin aer –
pe ea, mulțime de linii trasate în creion,
o schiță vie, din care se întind artere;
una din ele stă încarnată în tavan,
altele în podele.
Când mi se zbate ochiul sau inima,
schița pompează și ea suflul vieții în jur,
iar ce e șters și prăfuit capătă contur.
Îmi aștept de atâta vreme vremea,
că și zbuciumul s-a prăvălit cu noimă.
Femeia mea caldă s-a dus, o știu,
la deșteptare limbile ceasului se încurcă
și deplâng răsăriturile gorgone,
cărora le zădărnicesc fioroasa preschimbare.
O floare de sânge pe rochia albă de in,
pieptul ei, străpuns de rădăcini,
hrănind pântecul copacului-toamnă.
Femeia aceasta venită are ochii reci
și mustește în ținut,
strivind în palmă ciorchinii grei –
sânge de strugure în râuri șerpuitoare.
nu i se vede decât coama țepoasă și aspră
și cum mușcă din pământ,
veacul ce a început
risipindu-se în stihii
și cu fiecare zi
arzând tot mai vitregit
în piepturi, la hotar de trezie și de vis.
și cum și-o privire spălăcită poate fi o torță,
ascultați, vedeți: o limbă trece peste buze discret,
roua înflorește pe frunte
și dogoarea dinăuntru pârjolește
nemernic și avid.
mantia lumii cernită
e acum roasă de un foc ce nu arde,
dar inundă.
mâinile îmi plutesc pe o apă neagră,
nu se scufundă,
și în timp ce cioburi ascuțite
îmi taie pânza minții,
transpar.
nu mai sunt eu, ci apa tulbure,
iar ea se scurge, șerpuiește, pătrunde
în măruntaiele pământului.
sunt amorf, lichid,
o licoare ce-ți sapă în pântece,
ce te otrăvește;
așadar, bucură-te:
spuneai că am privirea ucigătoare,
asta sunt: privire lichidă.
Claudiu-Liviu Onișoară. Blog de Literatură, Pictură și Teatru 