Clădește lumea, acum e încremenită
scurge suflet din artere pe pântecul zidurilor,
cum cerul își varsă seninul, întunericul și stelele
sunt obiectul iubirii lor,
rodul imaginației lor –
când s-au sărutat, au fost alți oameni
sângerii culori s-au desfăcut
zbuciumul mării e în ochii mei,
și când timpul va trece, vor domni și ei
m-am născut dintr-o mamă balerină
care și-a ucis visul
și un tată inginer
turnând blândețe în cupe de metal
din crăpătura palmei curge un pârâu
însetate munci vin să se adape
și în roua frunții se oglindește un destin:
celuloză și fibre pătate de cerneala venelor,
palma ta în palma mea
și un zâmbet senin, a adiere –
miros de hârtie tipărită
cotrobăi de zile întregi.
acea măsură a păcii dinăuntru
e parcă pusă pe-un șurub
nu nevoia de tine mă îndeamnă,
căci așa tremur când mă gândesc
la un suflet între două brațe de carne
dacă știi că te-am uitat, omoară gândul ce mă are
eu nu mă satur de tine, femeie-scumpă-ce-arzi;
între două împliniri, a ta e veșnic prima
scârțâie crengi uscate și două monede
se clatină pe ochii veacului trecut,
prelins între suspine și dureri și foame
trupul meu e nepurtat de aripi,
e purtat de cețuri –
coama dealului, creasta stearpă
și valul generos de brumă;
am picuri transparenți pe chipul mânios
și simt fiori atât de reci –
albe furnicături de tăiș în nervi
cronică: război pierdut între amnezie și dispreț.
Nu, trecutul nu e doar trecut
toate trec. se duc și promisiuni,
frunze uscate a deșertăciune
mi-ai zis că orice-ar fi,
vei fi prezentă când voi izbândi.
ți-am căutat privirea nebunește;
în locul ei, nimic
mai sterp decât un praf de oase
singur ca o rană în pământ;
deschis ca un fruct roșu, am sângerat
o așa durere surdă, că am zâmbit
plecat pe spate, doar Dumnezeu m-a prins.
și-a fost destul
a fost prea mult
fericit acum
nimic mai simplu decât să scoți apă
din fântână
și să stingi buzele arse și sângerânde –
redeșteptare.
la fel de simplu mi-ar fi să te urăsc,
să scot icrele răului dintr-un puț părăginit
și să le las să crească
în apa dintre noi.
armă cu două tăișuri,
o arunc cât o zbatere în asfințit.
să mă mai încred într-o libertate flacără, zbor vertical,
când chipul tău, întunecat și rece
precum posomoreala unui zid de castel
îmi face munții să tremure și apa gândurilor
să traverseze șanțurile din palmă?
răsuflu greu și un colț de stea îmi înțeapă ochiul,
vedenia ta se scurge în crăpăturile din perete
și casa dinăuntrul casei, în închisoarea coastelor mele
aș zice numai atât: în marea de inele nu stă înfipt inelarul tău
și cerul se zbate să scape din strânsoarea ochilor închiși
iris singuratic
în bătaia luminii crude a dimineții,
bolind în imagini –
lacul ca o întretăiere de duhuri,
la marginea căruia stau pierzătorii;
cu tine, am patru ochi și două priviri
lebăda îmi cântă dacă o pun în pat,
dar mor și eu prin moartea ei;
o pot iubi și fără să o ating –
nu vrea nicicum, zăbreliri de gene
dacă vânt nu va avea în zbor,
cât voi trăi îi voi sufla sub aripi
ea, albă și rece de-a pururi, pe lac
eu, iubind amar, sub unduiri de trestii
uneori ne încurcă cele mai bune alternative,
ne poticnim în emoții tulburătoare,
ne biruie
în fața cui să-ți mai depui armele –
mintea, brațul, tăișul vorbei,
dacă frica urcă vitregind,
dacă frica seacă piatra seacă,
zădărnicește imposibilul
lămurește-mi misterul,
poate tu mă trăiești mai bine
îți dau a doua șansă ca să
ca să înțeleg
.
Prioritate
o prăpastie cu susul în jos
din care se scurg toate deșeurile lumii,
nemerniciile și durerea
în cerul iubirii
căscat pentru a le primi
cerul va birui mereu prăpastia
Claudiu-Liviu Onișoară. Blog de Literatură, Pictură și Teatru 