Arhive etichetă: Poezie

[Poezie] XL. Plămădire

Clădește lumea, acum e încremenită

scurge suflet din artere pe pântecul zidurilor,

cum cerul își varsă seninul, întunericul și stelele

sunt obiectul iubirii lor,

rodul imaginației lor –

când s-au sărutat, au fost alți oameni

sângerii culori s-au desfăcut

 

zbuciumul mării e în ochii mei,

și când timpul va trece, vor domni și ei

m-am născut dintr-o mamă balerină

care și-a ucis visul

și un tată inginer

turnând blândețe în cupe de metal

 

lights

[Poezie] XXXVIII. Femeii ce m-a uitat

cotrobăi de zile întregi.

acea măsură a păcii dinăuntru

e parcă pusă pe-un șurub

 

nu nevoia de tine mă îndeamnă,

căci așa tremur când mă gândesc

la un suflet între două brațe de carne

 

dacă știi că te-am uitat, omoară gândul ce mă are

eu nu mă satur de tine, femeie-scumpă-ce-arzi;

între două împliniri, a ta e veșnic prima

WomanArt

[Poezie] XXXVII. Oști de umbră

scârțâie crengi uscate și două monede

se clatină pe ochii veacului trecut,

prelins între suspine și dureri și foame

 

trupul meu e nepurtat de aripi,

e purtat de cețuri –

coama dealului, creasta stearpă

și valul generos de brumă;

am picuri transparenți pe chipul mânios

și simt fiori atât de reci –

albe furnicături de tăiș în nervi

 

cronică: război pierdut între amnezie și dispreț.

Nu, trecutul nu e doar trecut

 

index

[Poezie] XXXVI. Izbânda

toate trec. se duc și promisiuni,

frunze uscate a deșertăciune

mi-ai zis că orice-ar fi,

vei fi prezentă când voi izbândi.

ți-am căutat privirea nebunește;

în locul ei, nimic

mai sterp decât un praf de oase

 

singur ca o rană în pământ;

deschis ca un fruct roșu, am sângerat

o așa durere surdă, că am zâmbit

 

plecat pe spate, doar Dumnezeu m-a prins.

și-a fost destul

a fost prea mult

 

fericit acum

Salvation

[Poezie] XXXV. Celor pe care îi urăsc

nimic mai simplu decât să scoți apă

din fântână

și să stingi buzele arse și sângerânde –

redeșteptare.

la fel de simplu mi-ar fi să te urăsc,

să scot icrele răului dintr-un puț părăginit

și să le las să crească

în apa dintre noi.

 

armă cu două tăișuri,

o arunc cât o zbatere în asfințit.

ură

[Poezie] XXXIV. Vedenie

să mă mai încred într-o libertate flacără, zbor vertical,

când chipul tău, întunecat și rece

precum posomoreala unui zid de castel

îmi face munții să tremure și apa gândurilor

să traverseze șanțurile din palmă?

răsuflu greu și un colț de stea îmi înțeapă ochiul,

vedenia ta se scurge în crăpăturile din perete

și casa dinăuntrul casei, în închisoarea coastelor mele

 

aș zice numai atât: în marea de inele nu stă înfipt inelarul tău

și cerul se zbate să scape din strânsoarea ochilor închiși

 

ske

[Poezie] XXXII. cântul tristei iubiri

iris singuratic

în bătaia luminii crude a dimineții,

bolind în imagini –

lacul ca o întretăiere de duhuri,

la marginea căruia stau pierzătorii;

cu tine, am patru ochi și două priviri

 

lebăda îmi cântă dacă o pun în pat,

dar mor și eu prin moartea ei;

o pot iubi și fără să o ating –

nu vrea nicicum, zăbreliri de gene

 

dacă vânt nu va avea în zbor,

cât voi trăi îi voi sufla sub aripi

ea, albă și rece de-a pururi, pe lac

eu, iubind amar, sub unduiri de trestii

swan

[Poezie] XXXI. a doua șansă

uneori ne încurcă cele mai bune alternative,

ne poticnim în emoții tulburătoare,

ne biruie

în fața cui să-ți mai depui armele –

mintea, brațul, tăișul vorbei,

dacă frica urcă vitregind,

dacă frica seacă piatra seacă,

zădărnicește imposibilul

 

lămurește-mi misterul,

poate tu mă trăiești mai bine

îți dau a doua șansă ca să

ca să înțeleg

.

Prioritate

Chance