iris singuratic
în bătaia luminii crude a dimineții,
bolind în imagini –
lacul ca o întretăiere de duhuri,
la marginea căruia stau pierzătorii;
cu tine, am patru ochi și două priviri
lebăda îmi cântă dacă o pun în pat,
dar mor și eu prin moartea ei;
o pot iubi și fără să o ating –
nu vrea nicicum, zăbreliri de gene
dacă vânt nu va avea în zbor,
cât voi trăi îi voi sufla sub aripi
ea, albă și rece de-a pururi, pe lac
eu, iubind amar, sub unduiri de trestii
Claudiu-Liviu Onișoară. Blog de Literatură, Pictură și Teatru 
Everybody Needs a hero
to help us fly,
you are hers…!
Lovely and profound metaphor…!!
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Mulțumiri! 😀
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Poezia ta pune o problemă delicată, în metafore atât de vizuale… Lebăda aceea albă – dragostea ideală din mintea noastră – rămâne de-a pururi neconsumată. Chinuitor de îmbietoare prin bogăția de trăiri și posibilități pe care le promite, dragostea, o dată smulsă visării pentru a fi materializată, devine o trăire efemeră. Realitatea este a muritorilor, ideaticul – este tărâmul zeilor!
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Ai surprins foarte bine esența versurilor… frumos descris!
ApreciazăApreciază
Mulțumesc pentru prilejul de reflecție, Claudiu. Sărbători albe și Crăciun fericit!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Sărbători de vis! 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană