să mă mai încred într-o libertate flacără, zbor vertical,
când chipul tău, întunecat și rece
precum posomoreala unui zid de castel
îmi face munții să tremure și apa gândurilor
să traverseze șanțurile din palmă?
răsuflu greu și un colț de stea îmi înțeapă ochiul,
vedenia ta se scurge în crăpăturile din perete
și casa dinăuntrul casei, în închisoarea coastelor mele
aș zice numai atât: în marea de inele nu stă înfipt inelarul tău
și cerul se zbate să scape din strânsoarea ochilor închiși
anagrame insinuante și dans de voie al ațâțării,
a rodit covorul de spini –
peste care am trecut fără o zgârietură,
am învins și demonul crepuscular
al disperării;
penița de aur s-a îmbârligat în cuvinte:
când am iubit, doar când am iubit
iris singuratic
în bătaia luminii crude a dimineții,
bolind în imagini –
lacul ca o întretăiere de duhuri,
la marginea căruia stau pierzătorii;
cu tine, am patru ochi și două priviri
lebăda îmi cântă dacă o pun în pat,
dar mor și eu prin moartea ei;
o pot iubi și fără să o ating –
nu vrea nicicum, zăbreliri de gene
dacă vânt nu va avea în zbor,
cât voi trăi îi voi sufla sub aripi
ea, albă și rece de-a pururi, pe lac
eu, iubind amar, sub unduiri de trestii
uneori ne încurcă cele mai bune alternative,
ne poticnim în emoții tulburătoare,
ne biruie
în fața cui să-ți mai depui armele –
mintea, brațul, tăișul vorbei,
dacă frica urcă vitregind,
dacă frica seacă piatra seacă,
zădărnicește imposibilul
lămurește-mi misterul,
poate tu mă trăiești mai bine
îți dau a doua șansă ca să
ca să înțeleg
.
Prioritate
o prăpastie cu susul în jos
din care se scurg toate deșeurile lumii,
nemerniciile și durerea
în cerul iubirii
căscat pentru a le primi
cerul va birui mereu prăpastia
sentința: o eternitate de muncă silnică
râd isteric,
dar nu protestez
ochii lor nu au globi,
ci pânze de păianjen;
în loc de dreptate, legalitate,
în loc de apărări, căpățâni-servietă.
ei nu știu cât face o eternitate
,
cerul se scutură de un murmur,
tăcerea zidită cumpănind:
desfacerea strânsorii ori curmarea
glasului înfierbântat,
vorbesc, poate, cu buzele tale
pulsând în ritm de viață curgătoare,
gândul meu nu mai e încovoiat,
te țin în brațe ca pe un fulg,
greutatea ta e în stelele privirii,
căci ochii mă privesc și ard,
ieșim din măștile de carne și de os.
femeie, vrei iubire?
primește-o,
dar nu am sufletul curat,
încerc,
Stau chircit și gol într-o albie uscată de râu,
la capătul lumii e o altă lume
și viața din mine trăiește o altă viață;
ridic privirea încruntat,
o piatră albă, lucioasă, mă privește
”dă-mi suflarea vieții, prietene”
mie îmi pulsează sângele în vene
”dă-mi suflarea vieții” – repetă,
și-atunci răspund: ”trăiesc o moarte”
mă sprijin în cot,
piatra îmi dă târcoale
și nu am putere să fug
”deschide ochii și vezi”
deschid ochii…
Lasă-ți jos coroana; fruntea, sub sărutul meu, să îți ard măcar un bob din chiciura ce te omoară.
la început mi-ai fost străină,
te-am pus în focul inimii
și credeam,
credeam că rădăcinile-ți cresc din mine.
dar tu îmi devorai primirea,
din fâșiile mele te ridicai
și eu pâlpâiam jalnic, tot mai jalnic –
ți-a părut rău când, muribund, te-am izgonit,
lumina din priviri părea că scade
și tu, alături de ea; și nu se cade.
erai din nou străină, în frig, și blestemai,
”lasă-ți jos coroana,
fruntea, sub sărutul meu,
să îți ard măcar un bob
din chiciura ce te omoară”
mi-ai scuipat mâna din porțelan,
ai vărsat pocalul cu venin,
eu tot mai tare te strângeam –
până ce s-a făcut atât de cald,
din spatele meu au înflorit crini
și ai plecat în lume, viață nouă.
în urma ta: un trup murind în rouă.
Mâna plină și albă lăsată pe plexul solar,
o foaie zboară domol prin aer –
pe ea, mulțime de linii trasate în creion,
o schiță vie, din care se întind artere;
una din ele stă încarnată în tavan,
altele în podele.
Când mi se zbate ochiul sau inima,
schița pompează și ea suflul vieții în jur,
iar ce e șters și prăfuit capătă contur.
Claudiu-Liviu Onișoară. Blog de Literatură, Pictură și Teatru 