pe țărmul alb precum albul ochilor
vine marea înspumată cu cenușă;
e tristă și dezolantă
și îmi urcă până la genunchi.
în zare arde cerul și se destramă –
mă înconjoară bucăți din cerul-scrum;
ninge. ninge sau plouă încenușat
și mă las mâncat de apă,
descătușarea vine ca o boare sărată
am intrat în mare și marea îmi curge prin vene
ca și cum
sunt altul.
Aș vrea să mi te scutur de pe piele,
firul înnodat ne e deja vrăjmaș,
gustul tău e searbăd, fără de scântei,
de sunt eu apă, tu ești zăgazul ei.
Aș vrea să nu mai stai pe-un talger,
să nu mai fii desculță printre stânci,
picurii de sânge și gustul lor subtil
pune-i într-o cupă, scutură-i febril.
Și aș mai vrea, vai, câte aș mai vrea,
să fii iar lebăda gingașă, să nu te fi știut,
în inima ta să nu îmi fi făcut locaș,
crezându-te măreață, așa să-mi fi rămas.
Rochia, de-un roșu turbat,
mâna către sânul alb și plin,
dar niciun privitor; nici admirație, suspin.
Dansa în cercuri largi,
dansa în semiîntuneric,
pașii de odinioară, pașii cei smintiți;
nici vie, nici pustie, rana celor adormiți.
O mână-n lături! Alta-n șold…
Trece-un ceas, apoi alt pas,
totu-i mai neclar, confuz,
un junghi trăsnește, încheieturile se frâng.
”Sa-l duc la bun sfârșit, chiar de-ar fi să plâng!”
Se-oprește în loc,
încăperea stă să cadă;
e singură și piere, căci nu are răspuns.
Inima-i se frânge: atâta foc în glezne,
atâta bucurie de împărtășit, pulsând de viață,
dar de privit, dar de iubit? Năluci reci și gheață.
………………………………………………………………………
fire de nisip se scurg din colțuri de ochi,
vitraliile lumii vechi sunt sparte.
stră-stră-strănepotul unui pițigoi abia se clatină
pe creanga pietrificată, zborul lui e frânt.
zidul cariat și verde, cu mușchi jilav –
un spirit tot mai șters se reazemă de el,
munții-s acum șes, cei din urmă stau să cadă,
o umbră tot mai mare se întinde în zare.
și dintre toate cestea aflate în cădere,
dintre atâtea suflete fără noimă,
un prunc cu păr bălai, roș în obraji
e purtat în brațe cu lacrimă și foc.
din mormântul vechii lumi poate s-o îndura
lume nouă să rodească,
lume nouă, vie și senină,
din cel din urmă fir de dragoste.
De prea mult timp avem buzele cusute,
și șăgalnica soartă în van ne îmbie;
purtăm o sârmă pe încheieturi
și vene înnodate,
umerii, striviți de-un bolovan,
și capul greu se pierde;
disper în amuțire,
icnesc și scrâșnesc, tot mai bolnav;
Dar strig. Strig când pe tine te chem
și buzele-mi picură sânge
și inima bubuie
și pasul se clatină.
Acestea și altele le simt
când iubirea ta
se prelinge în mine
și flori de lumină cresc pe cer.
se surpă zid din casă nouă,
vântul suflă îndărăt,
pământul amurgește iară;
cu frunțile de fontă,
oamenii buluc se cern
în oglindă.
te urăsc atât de tare
și o clipă aș vrea să fiu cu tine
să îți arăt cât de odioasă e ura mea
invers în oglindă.
Un joc rimat, împreună cu Jocul de-a V-ati Ascunselea.
Doar un mărgăritar strălucește în întuneric,
căci celălalt ochi îl ai închis,
te ascunzi, pribegită, în spatele vorbei,
iar eu te chem, din nou, slava pașilor mei;
ești tot tu, rupând acel plictis.
Doar un cântec se deznoadă suav, grav în astă noapte,
căci e al tău, mângâietor și-adânc,
și nu doar o vorbă ludică, o vorbă de-ascunziș.
Și, vai, așa cum stau acolo și te privesc pieziș,
mi te imaginez pășind ca în ascuns, furiș.
Dar tu te răsucești, crezându-te cuprinsă,
dispari din trupul meu muncit, spășit…
E patima dragostei, a închinării în fața neîndurării;
te văd deja mai șters, amarul burnițării,
nu mai e un joc, vreau să te văd, deșertăciune!
Te implor, arată-te, căci dorul meu mă pierde…
Ceru-i fără nouri, luna, de cristal,
stau de veghe timpului, fruntea-nrourată,
deja nicio boare, nicio lacrimă cutezătoare,
doar oftat de resemnare în mintea mea;
și iată-te în prag, visul, chipul meu dulce,
tu, învingătoare, eu, purtător de cruce.
Astăzi, trecând pe sub arcada grea, din piatră dură, aspră și prăfuită, crăpată într-un fulger, am crezut preț de o clipă că te zăresc. Mi-am sprijinit mâna de coloana viguroasă, spartă și ea de jur împrejur – dulce și sadică ironie – și am așteptat nedeșteptarea. Căci îngrozitor de scurtă a fost clipa aceea, a revederii tale nălucitoare, mai chinuitoare decât clipele de cuțit în care-mi ești departe, ascunsă vederii. Ți-am văzut glezna atât de firavă călcând pământul tare și albeața gâtului, pe tine, întorcându-ți privirea. Buclele îți străluceau în baia de soare, șerpuind pe umeri și pe omoplați, sânii mici, ascunși în rochia strânsă pe corp…
Privirea ta m-a năruit,
din ochi adânci, căprii, atât de-adânci,
curgând răceala miezului de toamnă.
Luntre după luntre, purcedere firească,
plecând spre tine, cu inimi în desagă,
cad la fund, zdrobite, gravură pitorească.
Ochii tăi, înlăcrimați a despărțire
mi-au sfâșiat puțina, scursa viață,
deși știu că n-ai fost tu, nu m-ai zărit nicicum,
am fost doar un moment în ceață.
Am clipit și nu mai era nimeni dincolo de arcadă. Fără doar și poate mi s-a părut. Nu te-am văzut azi. Nu erai tu… nu aveai cum să fii tu.
Șade pe o lespede,
răsuflă cu năduf.
Prinosul îl așteaptă,
în amintire purcede
lunecând.
Ieri, purtat era
cu pieptul dezgolit în vânt,
de catarg ținându-se,
Astăzi, e marea de sânge
ce scufundă corabia în piept,
furtunoasă și perfidă,
Mâine nu mai este,
e ieriul cel de azi,
căci s-a afundat în ape repezi
și nu le-a inundat.
Nu în van așterne un rând pe foaie,
nu în van pasul său rămâne
vremelnic în zăpadă,
chipul său, din ceară,
chipul său, din lut,
pe-o marmură… și porțelan.
Nu mai e moșneagul de ieri
pe lespedea de piatră;
e amintirea unei frunze
prinse-n gând de-o fată.
În pântecul ei se zbate molcom
mâinele firesc,
un trup în trupul cald al mamei.
florile ce creșteau în tine,
muntele răsucit într-un verset
citit la chindie
și oglindit în apa gândurilor
amintesc de cenușa stelelor;
nu mai pot zace
pe-al cuvintelor mormânt,
și nici să pogor ploaia peste pământul mistuit;
poate roua lacrimilor tale
va da floare nouă, oarbă,
și vei arde din nou
luminând și bolta mea de gheață…
Claudiu-Liviu Onișoară. Blog de Literatură, Pictură și Teatru 