Șade pe o lespede,
răsuflă cu năduf.
Prinosul îl așteaptă,
în amintire purcede
lunecând.
Ieri, purtat era
cu pieptul dezgolit în vânt,
de catarg ținându-se,
Astăzi, e marea de sânge
ce scufundă corabia în piept,
furtunoasă și perfidă,
Mâine nu mai este,
e ieriul cel de azi,
căci s-a afundat în ape repezi
și nu le-a inundat.
Nu în van așterne un rând pe foaie,
nu în van pasul său rămâne
vremelnic în zăpadă,
chipul său, din ceară,
chipul său, din lut,
pe-o marmură… și porțelan.
Nu mai e moșneagul de ieri
pe lespedea de piatră;
e amintirea unei frunze
prinse-n gând de-o fată.
În pântecul ei se zbate molcom
mâinele firesc,
un trup în trupul cald al mamei.