Șade pe o lespede,

răsuflă cu năduf.

Prinosul îl așteaptă,

în amintire purcede

lunecând.

Ieri, purtat era

cu pieptul dezgolit în vânt,

de catarg ținându-se,

 

Astăzi, e marea de sânge

ce scufundă corabia în piept,

furtunoasă și perfidă,

 

Mâine nu mai este,

e ieriul cel de azi,

căci s-a afundat în ape repezi

și nu le-a inundat.

 

Nu în van așterne un rând pe foaie,

nu în van pasul său rămâne

vremelnic în zăpadă,

 

chipul său, din ceară,

chipul său, din lut,

pe-o marmură… și porțelan.

 

Nu mai e moșneagul de ieri

pe lespedea de piatră;

e amintirea unei frunze

prinse-n gând de-o fată.

În pântecul ei se zbate molcom

mâinele firesc,

un trup în trupul cald al mamei.