Arhive categorie: Poezie

[Poezie] VII. Iertare la vreme rea

Va veni o vreme atât de rea,

cât un munte de înfrigurate neguri,

vei simți că e aievea, tare grea,

și ridica-vei obrazul mort la ceruri.

Și ploaia nu te va spăla,

o, nu te va curăța,

mirosul nelegiuirilor va zăbovi în tine

vreme îndelungată: o mie de ani… și mai bine.

Și Styxul cela spurcat

mirosi-va a flori de trandafiri, (pe lângă tine)

cu ale lor dulci, moarte priviri;

în oglindă te-ai uscat.

 

Eu nu vreau, nu!

Cât de bine doar…

să răsar din miez de pâine,

să tresar și-n vis azi, mâine,

să sorb din cupa cu vin,

să scot din mine acel pelin.

Chiar de am de înfruntat atâtea cercări, atâta durere în șoapte,

voi ști să aleg mereu și voi ierta de șaptezeci de ori câte șapte.

iertare

[Poezie] VI. Epitaful dragostei

Ce dor frenetic

sau ce iluzie deșartă –

acum, la ceas târziu în noapte,

îmbracă inima în șoapte?

*

Să fie, oare, suspinul de demult?

sau poate-un fior ce n-a trecut?

Mi-ai dat cândva iubire și pumnal

și m-ai lăsat pe loc mustind a moarte,

vai, cât te urăsc! și te iubesc foarte.

*

Un chin prelung venit-a,

tare m-a mai urgisit.

Dar ce nu ai știut –

da, tu, frumoaso –

pumnalul mi-a croit drum drept, ferice, nou;

întunericul l-am străpuns fără ecou.

*

Ce-a fost al nostru, ducă-se!

Peste dragostea noastră așternut-am epitaf.

cropped-wallpaper-old-books-1920-x-1080-full-hd3.jpg

[Poezie] V. Du-te, iubire!

Biserici pustii și pustiu pământ,

dangăt, cântec și glas pieritoare.

Un ochi se-nchide, drumul: revendicat,

un om, un om se stinge nemângâiat.

Lumea care vine – ce crezi? – nu m-a înfiat.

Parfum și poezie și iubire și viață –

Murit-au timpuriu și se pogoară în ceață.

 

În urma pașilor tăi, doar graba mea înceată mai tresare,

În urma pașilor tăi, la dracu! soarele nu mai răsare.

 

În pasul tău zăresc poate o stea.

În părul tău mișcat de vânt pierea(m…)

umbra iubirii, amarul tristeții…

Pornești pe noul, pretinsul drum al vieții.

 

Du-te, femeie! Și lasă-mă să mă pierd în vânt,

Oricum n-a mai rămas nimic în lume sau în gând.

singuratate1

 

[Poezie] IV. Despre durere

S-adorm în chinuri și urgie, fie…
Decât făr de tine-n veșnicie.
Treptat-n durere să m-afund,
căci iluzie-i trupeasca durere;
Și de mii de ori trupul să se frângă,
Dar niciodată – sărmanul suflet să nu plângă.

Rană-n carne arde-mi,
Os pe nesimțite smulge-mi,
Dar să nu fie aievea povara
sfâșierii lui, a sufletului;
Căci eu pot trăi: lovit, strivit, zdrobit –
Dar nu de suflet pustiit.

durere

[Poezie] III. Slăbiciune

De pe tipsia cu cărnuri
buzele mi le ridic și zic:
-Pot pe dată să te-nfrunt,
să mă înalț ca-un spic, vajnic,
peste-acest meleag corupt.
Dar la ce folos, când, iată,
dușmană este ființa mea, conștiința?
Întâi să mă răpun, victorios, pe mine,
apoi pe ceilalți să-i înfrunt.
Mă simt slab, vlăguit, subțire,
în mătase acoperit.
Poți să mă ucizi dintr-o singură privire.

slabiciune

 

[Poezie] I. Prea puțin timp

Mă uit în gol, în spate,
cum timpul se mai zbate,
cum trecutul subțiază,
cum ea, moartea, jubilează.
Ce-a mai rămas? Doar un fior.
Ce-a mai rămas? Doar un cotor –
de amintire palidă, de carte sfâșiată…
Neîndoios mă simt secătuit,
când planul morții a izbutit.
Întâi momentul, apoi amintirea.
Apoi fiorul și durerea.
Apoi… viața de apoi.