o pasăre albă curmă infinitul
zborul ei prin nesfârșit
mă înfioară
cunoscând și reaua vitejie a celor care pică,
cei care privesc răsăritul cu un blestem
pe buze și în privirile încrucișate
cu greu pot să mă mai gândesc
că ducând la piept mâna ta
ca o pasăre, nu albă,
poate gri
înviez
nu cred că putem găsi rostul nimicurilor în dragoste
în ea, toate sensurile se nasc și orbitează în jurul chiorilor
prefer să fiu nevăzătorul care suferă de catharsis
umbrele ciorilor se destramă sub blestemul soarelui
depinde, deci, de care parte te afli, unde crești
pesemne că iubirile dau în pârg în locuri luminate
cu toate că te-am iubit și din întunericul hulpav
doar nu îmi da o scânteie după ce mi-ai stins flacăra
zicându-mi cât de tare mă iubești astfel
mă afund în bazarul cu nestematele artei
răsuflu: se prăbușesc și se zdrobesc munții, văile
niciodată nu plec de la premisa că totul e discret
când se înfiripă, parcă toți observă și complotează
împotriva ta și în favoarea mătăsii de pe ochii lor
geamurile de sticlă ale magazinelor sunt iscoditoare
și timpul e vizibil iscoditor cu tâmplele tuturor
iar brațele își pierd nădejdea în prinderea lor
când stau la jumătate de cot de cotul lor
războiul e teribil, indiferent de natura sau de epoca lui
eu le-am văzut pe toate în numai două întâlniri cu tine
casele sunt toate încrengături de copaci uciși
dar tu ești unul încă viu, fiindcă te înalți senin
din trupul meu năpădit de patimi și restriște
și iei din mine războiul, magazinul și epoca,
casa și brațul cutremurat din cot
Sursa foto: https://media.cancan.ro/unsafe/970×500/smart/filters:contrast(5):format(webp):quality(80)/http://descopera.ro/wp-content/uploads/2013/08/11253417/1-focul-grecesc.jpg
când a coborât singur pe spuză,
iar oglinda a trecut prin fața sa
mogâldețele au îndurat conflicte
le erau tare cunoscute poticnelile
și cum se zdreleau ele către avuție
floarea lor s-a deschis și a fermecat lumea
cu toții s-au dat din calea lor robustă
macul meu nici nu se mai uită la mine
e prea ocupat să-și fumeze pipa
sub griul englezesc cel de toate zilele
roșu e acolo unde nici nu se știe ce e roșul
la întâlnirea dintre opaiț și cartela de metrou
stă nestingherit orașul, în reflexia unui bec ars
acolo l-am văzut ca pe o flacără
neștiind că portul inimii mele este nedreptatea
sigur că pânza ei ne țese pe noi dinăuntru
spre exterior și vezi la câte un colț de stradă
câte un spiriduș într-un Ferrari
sau un dragon înecându-se cu kerosen
lumea din mine, cel de atunci
s-a scurs pe panta senectuții
rămânând numai un zmeu ferfenițe
pe un cer care se prăbușește într-o scoică
între dinții universului stă perla începutului
idei concentrice
și cercuri precum Cercul polar de nord,
o inimă din carne a universului,
atinsă de arătător
bătând tot mai repede
și mai repede –
până pocnește
e un abur ca un izvor de viață
Dumnezeu e în toate
pe scurt, căci totul e scurt acum
buzele ți se închid ca o colivie
depănarea clipelor, într-o mină de sare
lung e postul nerostirii mele
în noaptea mișcătoare cu trup osândit
de lumină, de vise frugale și reci
gurile mușcătoare, uscate ale pământului
adună rămășițele noastre de zi
încerc să ne salvez viitorul din tâmple
mă prind, atunci, de mintea ta fără sfârșit
în colțurile ei, festin de lumină, libertate
CATHY*
otrăvitoarele tale buze
strivite de un zid părăginit
îl zgârii cu un ultim spasm
stafie blestemată încolăcită în iederă,
mă chemi în neant nepedepsit
iubire refăcută în infern
anul trecut mi-a pierit umbra
la geam, în odaia ta, era frig
* Trimitere la personajul Catherine (Cathy) din romanul lui Emily Brontë, „La răscruce de vânturi”.
am pregătit barajul
și stau pe o margine zimțată
cercuri de mister albe
fac șuvoaie de vânt în inima lui
mii de gânduri să ne închinăm acolo,
în văpaia ce se cere stinsă
în mișcările dense precum faldurile roșii
nestăpânirea, adică tu, e oceanul vieții
și eu sunt albia râului crăpat
în fibre și oase și ochi și gură și păr
și capilare și membre și în creier – crește apa
tu mă aștepți înfiorată atât timp cât mă încred
trăiri tulburi în ape zbuciumate verzi
înalte ca trunchiuri nevăzute, nerostite
vinișoarele din ochi și destinderile feței – ți le știu,
stânci purtate în piepturi marine, nisipoase
vârtejul îmi dezleagă brațele în întinderea albastră
unde toată sarea e din ochii tăi venită
și în loc de sânge ai apă de izvoare
regăsirea noastră stă încremenită pe uscat
un val de-o secundă, două, trei,
Claudiu-Liviu Onișoară. Blog de Literatură, Pictură și Teatru 