când a coborât singur pe spuză,
iar oglinda a trecut prin fața sa
mogâldețele au îndurat conflicte
le erau tare cunoscute poticnelile
și cum se zdreleau ele către avuție
floarea lor s-a deschis și a fermecat lumea
cu toții s-au dat din calea lor robustă
macul meu nici nu se mai uită la mine
e prea ocupat să-și fumeze pipa
sub griul englezesc cel de toate zilele
roșu e acolo unde nici nu se știe ce e roșul
la întâlnirea dintre opaiț și cartela de metrou
stă nestingherit orașul, în reflexia unui bec ars
acolo l-am văzut ca pe o flacără
neștiind că portul inimii mele este nedreptatea
sigur că pânza ei ne țese pe noi dinăuntru
spre exterior și vezi la câte un colț de stradă
câte un spiriduș într-un Ferrari
sau un dragon înecându-se cu kerosen
lumea din mine, cel de atunci
s-a scurs pe panta senectuții
rămânând numai un zmeu ferfenițe
pe un cer care se prăbușește într-o scoică
între dinții universului stă perla începutului
idei concentrice
și cercuri precum Cercul polar de nord,
o inimă din carne a universului,
atinsă de arătător
bătând tot mai repede
și mai repede –
până pocnește
e un abur ca un izvor de viață
Dumnezeu e în toate
pe scurt, căci totul e scurt acum
buzele ți se închid ca o colivie
depănarea clipelor, într-o mină de sare
lung e postul nerostirii mele
în noaptea mișcătoare cu trup osândit
de lumină, de vise frugale și reci
gurile mușcătoare, uscate ale pământului
adună rămășițele noastre de zi
încerc să ne salvez viitorul din tâmple
mă prind, atunci, de mintea ta fără sfârșit
în colțurile ei, festin de lumină, libertate
CATHY*
otrăvitoarele tale buze
strivite de un zid părăginit
îl zgârii cu un ultim spasm
stafie blestemată încolăcită în iederă,
mă chemi în neant nepedepsit
iubire refăcută în infern
anul trecut mi-a pierit umbra
la geam, în odaia ta, era frig
* Trimitere la personajul Catherine (Cathy) din romanul lui Emily Brontë, „La răscruce de vânturi”.
am pregătit barajul
și stau pe o margine zimțată
cercuri de mister albe
fac șuvoaie de vânt în inima lui
mii de gânduri să ne închinăm acolo,
în văpaia ce se cere stinsă
în mișcările dense precum faldurile roșii
nestăpânirea, adică tu, e oceanul vieții
și eu sunt albia râului crăpat
în fibre și oase și ochi și gură și păr
și capilare și membre și în creier – crește apa
Mariana Cornea mi-a făcut o imensă bucurie oferindu-mi acest roman excepțional, pe care mi l-am dorit din prima clipă în care am auzit de el. De când i-am citit titlul, care pentru mine are o dublă semnificație în propria imaginație, respectiv de femeie frumoasă, diafană, sexy și de corespondent sinonim al compasiunii, am simțit cum tresar. Nu mică mi-a fost uimirea când, lecturând cu nesaț, am descoperit și alte simboluri, ba chiar nenumărate – nume, locuri, descrieri – cu însemnătate aparte.
Romanul se deschide prin cursivitatea unui râu de conștiință care se varsă în conștiința cititorului, năucindu-l și introducându-l într-o lume descrisă de un realism care taie dincolo de frumoasele abstracțiuni. Este o proză construită cu o tehnică dulce, aproape lirică, dar care vădește și prefigurează o lume barbară, realistă până în străfunduri. Dincolo de toate acestea, există un dualism, o dihotomie care nu doar împarte, ci și încheagă, mai ales când ne referim la personajul Mila, „jumătatechip-jumătatepiatră și metal”. De altfel, văduvită de orice bucurie, aceasta încearcă să scape apelând la o nouă identitate, o nouă viață, care are, la rândul ei, proaspetele sale vicisitudini.
Planurile se întrepătrund, asemenea acțiunii și asemenea balansului între trăiri și semnificații. Mila este un pion în mâinile destinului, o femeie supusă încercărilor, neavând altă armă decât propria forță interioară, așa cum femeia în decursul istoriei nu s-a putut apăra, de multe ori, altfel decât prin propria conștiință, putință psihică, prin propriul suflet… când nici moartea nu mai este definitivă în fața durerii. Neavând altă cale, singurul refugiu era îndurarea greului până la dezumanizare; și, crezând că e dezumanizată, mai îndura puțin, până ce inima îi pulsa iarăși. Și tot așa, un cerc vicios din care femeia rămânea femeie, iar bărbatul, dacă nu era deja, devenea bărbat sau monstru.
Bărbat fiind, nu pot decât iubi Femeia…
Am auzit că mersul de unul singur pe drumul fricii e un privilegiu, carnea înșurubată în templul eliberării, demonii și îngerii, unii harnici, alții întinși doar să creeze impresia de spațiu, spun șarpelui să ducă otrava, dulce otravă a tainelor mele!
tu mă aștepți înfiorată atât timp cât mă încred
trăiri tulburi în ape zbuciumate verzi
înalte ca trunchiuri nevăzute, nerostite
vinișoarele din ochi și destinderile feței – ți le știu,
stânci purtate în piepturi marine, nisipoase
vârtejul îmi dezleagă brațele în întinderea albastră
unde toată sarea e din ochii tăi venită
și în loc de sânge ai apă de izvoare
regăsirea noastră stă încremenită pe uscat
un val de-o secundă, două, trei,
fapta se rezumă la alegeri incipiente,
la fel și destinul
cred că este o forță în fiecare vlăstar
nu-mi slăbește vederea
nu-mi slăbesc genunchii
tabloul mineral din față sunt eu
mișc lucrurile, le inspir și le expir
apele marine freamătă precum buzele mele
visând ieri, construiam cărarea
și din gânduri uscate desprindeam ramuri
și din ramuri, muguri și frunze
și din muguri, floare, rod
Primul lucru pe care doresc să îl spun vizează aura de mister care a învăluit tot ce ține de această apariție în literatura noastră, iar apariția aduce, așa cum veți citi în continuare, un aer nemaipomenit de proaspăt și de autentic. Debutul este, în termenii cei mai simpli, fantastic. Iar unda de mister de care pomeneam anterior s-a reliefat atât în jurul autoarei, cât și al creației sale, un roman de 300 pagini – construit pe trei „etaje”. Această construcție arată un condei lipit de degete talentate, decurgând și ele dintr-un spirit profund și cu un potențial arzător, care a erupt, iată, între paginile cuprinzătoare ale romanului.
Întâlnim, pe măsură ce firul acțiunii se desprinde din ghem, mai multe cupluri sau idei și acțiuni de cuplu, deși cel mai corect ar fi să spun că dăm chiar buzna peste viața câtorva perechi. Și menționez aceasta pentru că amănuntele sunt atât de vii și de sincere, încât cititorul are impresia că se găsește de față în momente intime, în emoții vii și în gânduri năucitor de oneste ale personajelor. Iei parte la acțiune și nu poți rămâne detașat, pentru că jocul te prinde, te acaparează, iar personajele sunt la fel de vii pe cât ești și tu, cititorul. Este o carte care trăiește. Este o carte cu nerv, cu intrigă, cu paliere care se întrepătrund, îți fac rotițele minții să se învârtă și să compună, să recompună tot ce citesc. Dar nimic nu-i ce pare a fi în destule ocazii, iar acțiunea trebuie parcursă atent, pentru propriul deliciu. Fiindcă, fie vorba între noi, cartea are substanță, are coloratură și profunzimi care prind noi cote cu cât paginile sunt mișcate una după alta.
Ada (narator-personaj) și Anton, Jo-Jo și Șerban – perechi atât de diferite: Ada se străduiește din răsputeri să înfrângă rutina ucigătoare, monotonă, renunțările, pe când Jo-Jo are o viață plină, alertă, prietene apropiate, pasiuni mistuitoare. Anton și Șerban par și ei, la prima vedere, tipologii diferite, însă interesantă de menționat este perspectiva vârstelor lor; astfel, este o comparație și o paradigmă a vârstelor, a putințelor și neputințelor din etape ale vieții. Iar jocul! Jocul de-a v-ați ascunselea este chiar viața, Viața însăși, în care de atâtea ori ne cufundăm în măști, opreliști, ascunzișuri – asta până când totul devine real, izbitor de real, și trebuie, volens-nolens, să revii la suprafață, să te aduni și s-o trăiești.
Fascinante mi s-au părut și detaliile largi ale interacțiunii dintre personaje. Îți taie răsuflarea. Și asta pentru că nu descrierile sunt deosebit de amănunțite, ci interacțiunile, narațiunea. Iar asta face din lumea cărții un teritoriu realist, palpabil și convingător, și, desigur, scăpărând umorul, care nu lipsește:
„Șerban se întoarce spre ea și o surprinde ca pe o pisică în poziție de apărare și de fugă în același timp. Zâmbetul i se lățește parcă în tot corpul, într-o plecăciune prin care o invită să intre. Așază rucsacul lui Jo-Jo lângă cuier și aruncă cheile pe polița de după ușă. Fără să mai spună nimic, o lasă să intre când se va simți pregătită… sau când se plictisește să stea pe post de opritor de ușă. Două lucruri știe Șerban despre sălbăticiunile de orice fel, dacă vrei ca ele să n-o ia la fugă: 1. să le lași să vină ele la tine; 2. fără mișcări bruște!”
Vă invit cu drag în universul autoarei Em Madara, în universul romanului Jocul de-a v-ați ascunselea, pe care îl recomand cu căldură. Este o carte care, așa cum spuneam, trăiește. Este vie. O carte inteligentă, care se transpune în cititor, și cititorul în ea; o ambivalență fructuoasă – pentru că și acțiunea romanului interacționează cu cel care o parcurge.
Pentru mai multe detalii, accesați linkul de mai jos:
https://joculdeavatiascunselea.com/
Cartea poate fi comandată aici:
Claudiu-Liviu Onișoară. Blog de Literatură, Pictură și Teatru 