Ar trebui să mai specific de ce dreptul și morala sunt indisolubil legate, se găsesc într-o simbioză ori reprezintă chiar un monolit? O parte însemnată a ceea ce înseamnă morală capătă concretețe prin rigorile dreptului. Întotdeauna dreptul trebuie să rămână în sfera moralei. Ea reprezintă amalgamul de precepte, obiceiuri și idei abstracte ce converg în substanță efectivă de sintetizat prin norme juridice. Cum ar putea fi o sentință sub imperiul legalității, dar în același timp să contrazică normele morale? Hotărârea judecătorească ar trebui să se împace și cu legalitatea, și cu moralitatea. Curios lucru cum legea nu întotdeauna respectă cerințele celei din urmă, de parcă nu ar fi creată de oameni, pentru oameni.
Morala e, cumva, organică. Unii ar spune că sunt doar precepte inoculate din primii ani de viață, dar, în fapt, este mai mult decât atât: chiar și în obârșiile neștiute sau puțin știute ale lumii, oamenii au înțeles că nu e bine să ucizi, pentru că poți păți așijderea; să nu furi, pentru că și ție ți se poate fura și tot așa. Este raportarea la sine de esența moralei, în termenii cei mai simpli, apoi intervin și educația și concepțiile dobândite. Cu toate acestea, există persoane care săvârșesc ilegalități, omoruri, fraude fiscale etc. Dar ceea ce e important de subliniat este că și aceștia își dau seama în sinea lor că, de pildă, un omor este o cruzime și o violare gravă a moralei(și a legii penale în acest caz), simțindu-se vinovați într-o măsură mai mică sau mai mare – tocmai prin această raportare la sine. Nu cumpănesc gravitatea faptei lor persoanele fără discernământ(temporar sau viager). Căci dacă nu ne-am pune, de fapt, în toate situațiile și am fi rupți de noi înșine, unde ar fi identitatea noastră? De unde ar mai izvorî morala?