răsărit de lume între palme,
o pasăre înălțată pe meleag de flacără
și ceva strigând din întuneric
tribut zilei fără tihnă;
între un ochi viu și unul mort
e crepusculul domol
așa cum tu închideai ochii și râdeai
când hrăneai păsările de pe râu,
așa mi-a zâmbit și mie omoplatul tău
o strângere la începutul timpului
rostogolită de-a pururea
irisul meu e un petic din rochia ta
și mai e ceva, dar îți spun altădată,
când mă cufund între palme, în răsărit de lume
mama himeră suflă,
înfiorând verdele sub spice,
înghesuind în vârful degetelor lungi
rânduri din visul ce-l inundă;
mâinile mele sunt încolăcirile
dintre amiezile noastre și destin,
mâini cu zvon de mâine și de tine;
nu mă deosebesc cu nimic,
căci pășind pe suprafața Domnului –
pe dealuri, mlaștini și creste,
mă simt dator să purced curat
iubirea palpită, dar tace,
crescând gentil în adormiri de trupuri,
sunt tot eu în emoții neștiute,
mă simt în vena de la gât,
lumină chioară și tu în ochiul meu.
primăvară, fior plăpând:
murmur desprins de pe buze
atât de gingașe, atinse de sare.
briza e rece și vie,
alungă fiordul din ochi,
se încolăcește în țesătura ființei
și-aduce mesaje din mare,
din sticle purtate de val
pe țărm, un corsar de inimă feciorelnică,
de sirenă sau zână din ape adânci
o întâlnește mereu în vis,
dar de ce brațul său o sugrumă,
doar s-ar topi în văpaia ei?
inima ei palpită, lipită de-a lui
două straturi de piele, carne și stern
între ele – practic nimic
ochii ei sunt umezi și calzi
e a lui, dar nu-i un obiect –
deci nu e
iubirea,
”a fi sau a nu fi?”
Clădește lumea, acum e încremenită
scurge suflet din artere pe pântecul zidurilor,
cum cerul își varsă seninul, întunericul și stelele
sunt obiectul iubirii lor,
rodul imaginației lor –
când s-au sărutat, au fost alți oameni
sângerii culori s-au desfăcut
zbuciumul mării e în ochii mei,
și când timpul va trece, vor domni și ei
m-am născut dintr-o mamă balerină
care și-a ucis visul
și un tată inginer
turnând blândețe în cupe de metal
Claudiu-Liviu Onișoară. Blog de Literatură, Pictură și Teatru 