Sunt momente și momente, în care cei care le generează și le dirijează suntem noi ori, cel mai adesea, momentele sunt cele sub imboldul cărora ființa noastră este purtată dintr-o parte într-alta, dintr-un timp în altul, dintr-o percepție în alta… cu toții ne amintim cel puțin un moment în care reflexul de a încuia ușa se regăsea și în gândire, pe când dinții cheii se răsuceau cu un scrâșnet domolit. Acea clipă, ilustrată empiric, în care reflexul devine raționare, este axioma conștientizării.
În prezent, din păcate, filtrele gândirii noastre, rațiunea, luciditatea înțelegerii, chiar și a înțelegerii emoționale ori cu precădere empatia conștientă au fost acoperite la modul cel mai brutal și preschimbate de chiar creația noastră: societatea.
Undeva, cumva, ea a preluat controlul asupra noastră, domnind peste ignoranță, inteligență, nepăsare, prin mecanismele ei bine cunoscute, în principal, pârghiile de manevră de care dispune statul. Omul, însă, nu este dator cu nimic acelei noțiuni virtuale de societate, rostul său pare a fi cu totul altul sau s-a transformat în timp.

Zi de zi zăresc la fiecare pas oameni ai străzii. Cum au ajuns în acea situație nedreaptă pentru condiția ființei umane? Pentru ei nu există nicio speranță? Originea aflării lor acolo este ruperea de familie, inexistența unei familii, coroborate cu lipsa oricărei situații financiare sau pregătiri profesionale. Cei mai mulți sunt, probabil, orfani care după vârsta majoratului au primit un șut din partea statului; unde să se ducă, când nu au sau nu mai au nicio apartenență? Vor ajunge, cel mai probabil, niște epave ale străzii, iar acesta este un singur exemplu… ce este mai grav, însă, este paralizia, atrofierea noastră, a celorlalți, în fața realității crunte! Vedem acești oameni lipsiți până la urmă de un destin, trecem pe lângă ei, îi mai și scuipăm, de ce nu?

Oare nu există o metodă de integrare sau de reintegrare a acestora în sânul societății? Cu atât mai mult cu cât nu numai că nu există o reacție, dar de cele mai multe ori, realitatea aceasta nici nu ne mai atinge în vreun fel sau altul. Totul pare absolut firesc, e natural să fie așa. Nu, nu este!

În situația ipotetică în care s-ar încerca luarea unor măsuri, acestea ar fi, nici mai mult, nici mai puțin zadarnice. Tărăgănări legislative, contestări, lipsă de fonduri, de idei și tot așa. Până la urmă situația rămâne la fel: dezastruoasă și lipsită de conștiență.

Revenind la punctul de plecare, reiterez ideea lipsei de conștiință și de empatie care ne creionează prezentul. Toată lumea vorbește de sentimente, dar nu știe ce înseamnă dragostea, mila, altruismul. Vorbim de rațiuni sofisticate, judecăți elaborate, dar nu mai înțelegem lucrurile elementare care ne înconjoară clipă de clipă, pierdem tot mai multă substanță sufletească în detrimentul unei robotizări ce a prins deja forme acute și se cronicizează. Ne pierdem chiar pe noi! Moment de moment primim însărcinări, idei induse ș.a. și nu mai disecăm absolut nimic, considerând acele lucruri demne de normalitate. Suntem cumva forțați să nu mai fim aceiași, ci roboți învățați despre fericire, viață, relații și nu numai, cu mijloace deloc îmbucurătoare – vezi manipularea, vezi toate ghidurile de pe internet inutile și periculoase, de genul – ”cum să scapi de el/ea în zece pași”.

Ni se închistează idei potrivnice, care să destabilizeze familia(divorțurile la ordinea zilei) și toate relațiile sociale(idei de deconectare radicală în general, să nu mai acordăm nicio șansă niciunei persoane), tocmai pentru că în calitate de subiecți individuali, suntem și mai pasibili de înregimentare, suntem și mai slabi. Fiți conștienți!

Cunoașteți nefericita senzație a unei pietricele cufundate sub talpă, în pantoful bine strâns pe picior? O durere vie, în carne, un junghi atât de mic, dar care, prin fermitatea și îndârjirea sa – nerenunțarea sa – obligă omul, chiar și pentru scurtă vreme, să se oprească și să își lepede pantoful? Ei bine, românii au fost în decursul istoriei astfel de pietricele. Rareori au fost chiar buturugi de neurnit.
Să alegem acum să devenim fire de praf? Lipsiți de consistență, esență, vlagă intelectuală și morală, desensibilizați de orice crâmpei de identitate națională, inerți la trecutul, la cultura și mai ales, la viitorul nostru ca țară reîntregită?