Toate articolele de Claudiu-Liviu Onișoară

Absolvent al Facultății de Drept din cadrul Universității din București, scriitor, blogger, redactor de carte juridică, masterand Facultatea de Litere.

Dreptul și morala

Ar trebui să mai specific de ce dreptul și morala sunt indisolubil legate, se găsesc într-o simbioză ori reprezintă chiar un monolit? O parte însemnată a ceea ce înseamnă morală capătă concretețe prin rigorile dreptului. Întotdeauna dreptul trebuie să rămână în sfera moralei. Ea reprezintă amalgamul de precepte, obiceiuri și idei abstracte ce converg în substanță efectivă de sintetizat prin norme juridice. Cum ar putea fi o sentință sub imperiul legalității, dar în același timp să contrazică normele morale? Hotărârea judecătorească ar trebui să se împace și cu legalitatea, și cu moralitatea. Curios lucru cum legea nu întotdeauna respectă cerințele celei din urmă, de parcă nu ar fi creată de oameni, pentru oameni.
Morala e, cumva, organică. Unii ar spune că sunt doar precepte inoculate din primii ani de viață, dar, în fapt, este mai mult decât atât: chiar și în obârșiile neștiute sau puțin știute ale lumii, oamenii au înțeles că nu e bine să ucizi, pentru că poți păți așijderea; să nu furi, pentru că și ție ți se poate fura și tot așa. Este raportarea la sine de esența moralei, în termenii cei mai simpli, apoi intervin și educația și concepțiile dobândite. Cu toate acestea, există persoane care săvârșesc ilegalități, omoruri, fraude fiscale etc. Dar ceea ce e important de subliniat este că și aceștia își dau seama în sinea lor că, de pildă, un omor este o cruzime și o violare gravă a moralei(și a legii penale în acest caz), simțindu-se vinovați într-o măsură mai mică sau mai mare – tocmai prin această raportare la sine. Nu cumpănesc gravitatea faptei lor persoanele fără discernământ(temporar sau viager). Căci dacă nu ne-am pune, de fapt, în toate situațiile și am fi rupți de noi înșine, unde ar fi identitatea noastră? De unde ar mai izvorî morala?

Românul și istoria

Cunoașteți nefericita senzație a unei pietricele cufundate sub talpă, în pantoful bine strâns pe picior? O durere vie, în carne, un junghi atât de mic, dar care, prin fermitatea și îndârjirea sa – nerenunțarea sa – obligă omul, chiar și pentru scurtă vreme, să se oprească și să își lepede pantoful? Ei bine, românii au fost în decursul istoriei astfel de pietricele. Rareori au fost chiar buturugi de neurnit.
Să alegem acum să devenim fire de praf? Lipsiți de consistență, esență, vlagă intelectuală și morală, desensibilizați de orice crâmpei de identitate națională, inerți la trecutul, la cultura și mai ales, la viitorul nostru ca țară reîntregită?

 

[Poezie] IV. Despre durere

S-adorm în chinuri și urgie, fie…
Decât făr de tine-n veșnicie.
Treptat-n durere să m-afund,
căci iluzie-i trupeasca durere;
Și de mii de ori trupul să se frângă,
Dar niciodată – sărmanul suflet să nu plângă.

Rană-n carne arde-mi,
Os pe nesimțite smulge-mi,
Dar să nu fie aievea povara
sfâșierii lui, a sufletului;
Căci eu pot trăi: lovit, strivit, zdrobit –
Dar nu de suflet pustiit.

durere

[Poezie] III. Slăbiciune

De pe tipsia cu cărnuri
buzele mi le ridic și zic:
-Pot pe dată să te-nfrunt,
să mă înalț ca-un spic, vajnic,
peste-acest meleag corupt.
Dar la ce folos, când, iată,
dușmană este ființa mea, conștiința?
Întâi să mă răpun, victorios, pe mine,
apoi pe ceilalți să-i înfrunt.
Mă simt slab, vlăguit, subțire,
în mătase acoperit.
Poți să mă ucizi dintr-o singură privire.

slabiciune

 

[Poezie] I. Prea puțin timp

Mă uit în gol, în spate,
cum timpul se mai zbate,
cum trecutul subțiază,
cum ea, moartea, jubilează.
Ce-a mai rămas? Doar un fior.
Ce-a mai rămas? Doar un cotor –
de amintire palidă, de carte sfâșiată…
Neîndoios mă simt secătuit,
când planul morții a izbutit.
Întâi momentul, apoi amintirea.
Apoi fiorul și durerea.
Apoi… viața de apoi.